Cérémonie de clôture Un Certain Regard / Ceremonia de închidere Un Certain Regard // L'amour ouf / Beating Hearts
Ultima zi de Cannes a fost un roller coaster. Am vizionat filmul care probabil m-a atins cel mai mult din tot ce am văzut în cei trei ani ai mei de festival și - spoiler alert! - a fost o animație (cronica aici), apoi am urmărit o peliculă de aproape trei ore care, surprinzător, nu m-a plictisit absolut deloc, iar la final m-am pregătit să îmi văd subiectul de licență în fața ochilor, doar ca să îl ratez fiindcă nu am fost destul de informată.
Pentru La plus précieuse des marchandises / The Most Precious of Cargoes (regia: Michel Hazanavicius) am alocat o cronică separată, fiindcă aveam prea multe de spus despre el (vezi aici).
Așa că voi trece direct la L'amour ouf / Beating Hearts în regia actorului Gilles Lellouche, al cărui titlu original presupun că este un joc de cuvinte, plecând de la clasicul L'amour fou / Mad Love al lui Jacques Rivette, o peliculă de dimensiuni epopeice (4 ore și 12 minute pentru filmul clasic, doar 2 ore și 46 de minute pentru filmul actual). Nu doar numele este asemănător, ci și povestea complicată de iubire dintre cele două personaje principale. Ideea rămâne aceeași: dragostea te poate înnebuni.
Filmul excelează în a ține publicul în suspans, cu privirea ațintită la ecrane, dar nu pot să spun că am rămas cu prea multe după vizionarea lui, cum s-a întâmplat în cazul animației lui Hazanavicius. În definitiv, Lellouche, împreună cu scenariștii Audrey Diwan și Neville Thompson, prezintă o relație de tip star-crossed lovers destul de tipică: fata silitoare de familie bună și băiatul rău provenit dintr-un mediu violent. După o relație în care Jackie - Adèle Exarchopoulos face o interpretare și un rol asemănătoare cu cele din Passages - simte pentru prima dată că trăiește, Clotaire (François Civil) ajunge la pușcărie în stil Shawshank Redemption pentru o crimă pe care nu a comis-o.
L'amour ouf / Beating Hearts debutează cu momentul de climax, o modalitate de a capta atenția spectatorilor încă de la primele cadre, și se întoarce apoi la originile celor doi pentru a relata povestea din trecut. Însă, pe lângă acțiunea și romanța satisfăcătoare, dar efemere, dacă m-a marcat prin ceva filmul lui Lellouche, a fost felul în care portretizează incapacitatea lui Jackie de a se mulțumi cu stabilitatea dobândită în anii de pușcărie ai fostului său iubit. Casa ei mare și modernă, soțul afacerist și ieșirile cu prietenii comuni o plictisesc teribil. Încă o dată, visează să evadeze din lumea ei anostă, poate chiar la fel de des pe cât a visat Clotaire să evadeze din închisoare. Pentru că "să o ducă bine nu e de ajuns", cum avea să îi explice tatălui ei.
A fost un film distractiv, dar dacă aș fi știut ce știu acum, nu aș fi mers să îl văd. Pentru că am crezut că îl pot vedea pe George Lucas după ce se termină ceremonia de încheiere la care primește Palme d'Or onorific. Am crezut că va coborî tot pe covorul roșu, cum a și urcat. Că îl va lua BMW-ul oficial din fața Grand Théâtre Lumière. Am aflat ulterior de la un francez care a intrat în vorbă cu mine și mama că după ceremonie se merge la o recepție pe Plaja Majestic, nu se iese pe unde s-a intrat, ca la premierele de film.
Am fost dezamăgită. Știam că a fost probabil prima și ultima mea șansă de a-l vedea în carne și oase pe omul despre care mi-am scris licența (de citit aici) și a cărui franciză, Star Wars, mi-a marcat copilăria. Nu aveam de ce să mă simt tristă, până la urmă nu murise nimeni. Era o minune și că mă aflam în locul acela, la vârsta mea. Dar simplul fapt că am fost atât de aproape și mi-am ratat ocazia fiindcă în doi ani de zile nu am aflat această informație este foarte frustrant. Am crezut că sunt șmecheră că vin la final, când e mai puțină buluceală decât atunci când ajung invitații. SC ATÂT S-A PUTUT SRL - nu degeaba e ăsta stickerul meu preferat de pe WhatsApp. It is what it is. A spus prietenul meu că acesta ar trebui să fie sloganul pentru întreaga experiență din acest an.
Așa s-au terminat peripețiile mele la a 77-a ediție a Festivalului de Film de la Cannes. Dar fiindcă nu am vrut să termin și reportajul pe o notă la fel de dezolantă, am ales să păstrez pentru final experiența de la altă ceremonie.
Când mi-am rezervat bilet la ceremonia de închidere Un Certain Regard de la Debussy, am crezut că evenimentul propriu-zis va avea loc la Grand Théâtre Lumière și va fi filmat și transmis pe ecranul din sala noastră. Așa eram obișnuită, fiindcă în 2023 am participat la ceremonia "mare" de închidere și s-a desfășurat în acest fel. Deci nu mică mi-a fost mirarea când am intrat în sală și am văzut că Thierry Frémaux, delegatul general al festivalului, urcă pe scenă și invită juriul, format din regizorul și actorul canadian Xavier Dolan - președinte, Maïmouna Doucouré, Asmae El Moudir, Vicky Krieps și Todd McCarthy, să i se alăture. Am ajuns fără să îmi dau seama la ceremonia de premiere de la a doua cea mai importantă secțiune a festivalului.
Din păcate nu am apucat în acest an să văd vreun film de la Un Certain Regard, așa că nu am putut să mă bucur sau să oftez atunci când se anunța câte un premiu. În schimb, am rămas cu ceva foarte important după toată tărășenia: dacă vreodată îmi mai e frică să greșesc în fața unei mulțimi de oameni, să îmi amintesc de juriul de la ceremonie. Xavier Dolan și-a adus laptopul pe scenă ca să își citească discursul de pe el, apoi l-a întrebat pe Frémaux în engleză cum se va desfășura premierea, fiindcă habar nu avea. Delegatul nu i-a înțeles întrebarea și actorul a trebuit să vorbească pe franceză. Discursurile au avut loc în limba pe care o știa juratul, erau puțini cei care traduceau în ambele limbi, unii vorbeau o engleză stâlcită, spectatorii cereau franceză fără pic de considerație pentru nevorbitori... Cel mai apropiat lucru de un circ pe care poți să îl vezi într-o sală de la Cannes.
Și nu o zic nicidecum în sens peiorativ. Dimpotrivă, mi se pare că asta a arătat că sub toate aparențele, cel mai mare festival de film din lume are și el hibele lui și invitații la eveniment sunt tot oameni. Indiferent ce personalitate importantă a ajuns cineva, cel mai probabil nu vorbește corect limba în care trebuie să se exprime sau preferă să își citească discursul în loc să îl memoreze. Deci poate aș putea să renunț și eu la perfecționismul meu. Ce contează e să fim înțelegători unii cu ceilalți. Iubirea aproapelui, ca în filmele menționate anterior. În rest, it is what it is.
