Este primul festival de teatru la care particip și sunt foarte entuziasmată și recunoscătoare pentru această oportunitate. Am trecut în clasa a 12-a și îmi doresc ca pe mai departe să continui să fac teatru. În 2024 voi urca pe scena festivalului alături de trupa Prazul și necazul.
Trupa Prazul și necazul este formată în urma Capsulei Ideo Ideis de la Craiova. Adolescenții din Craiova pregătesc spectacolul Nepoți, bunici și asociații, ajutați regizoral de Robert Kocsis, după un text de Alexandru Gorghe (de citit pe LiterNet aici). Capsulele Ideo Ideis sunt un proiect cultural finanțat de Ministerul Culturii.
Vanessa Buga: Dincolo de Ideo Ideis, care a fost prima ta întâlnire cu lumea teatrului?
Iris Crăciunescu: După clasa a 8-a, mi-am dorit foarte tare să încep să fac ceva pentru mine, să îmi reiau pasiunile pe care le pusesem în hold pentru a mă pregăti pentru examenul de admitere la liceu. Îmi plăcea foarte tare să cânt, mereu mi-a plăcut zona artistică și mă simțeam foarte confortabil pe scenă, voiam să mă apuc și de cursuri de dans, așa că m-am gândit că teatrul le-ar putea îmbina cumva pe toate într-o singură activitate. Plus că aveam și o dorință mare care poate că acum pare puțin clișeică de a ieși din zona de confort. Zic clișeică pentru că am observat că toți adolescenții folosesc expresia asta atunci când vor să se apuce de ceva și sunt întrebați de ce. Poate că asta spune ceva despre noi mai mult sau mai puțin. În special faptul că ne dorim să ne cunoaștem mai bine încercând lucruri noi și depășindu-ne limitele.
Am încercat în primă fază să dau audiții la două trupe de teatru din București, dar n-am avut succes (nici nu venisem foarte bine pregătită pe partea de text). După eșecul celor două audiții, deja eram împăcată cu faptul că poate teatrul nu e de mine și că poate nu mă pricep și mai bine rămân la muzică și atât. Până după vreo 3 luni, când primesc mesaj pe Instagram de la o altă trupă de teatru, în care mă invitau să vin la ei la preselecții. Inițial am zis că nu mă duc, că poate e o glumă proastă sau ceva, dar după aceea am citit mai bine și am văzut că proba ține de interpretarea unui text la prima vedere și de testarea aptitudinilor muzicale. Și nu știu cum s-a făcut, dar am intrat. Și acest lucru mi-a schimbat complet viața pentru că în cadrul acestei trupe (din care acum nu mai fac parte), mi-am dat seama că asta îmi doresc să fac mai departe.
V.B.: De ce, din toate lucrurile pe care le are ca opțiune un tânăr azi, ai ales sa intri într-o trupă de teatru?
I.C.: Încă de mică am fost încurajată și susținută de părinți să încerc tot felul de activități. Am făcut tenis, balet, karate, volei, înot, baschet, dans sportiv, canto. Mereu am crescut cu mentalitatea că trebuie să încerc cât mai multe lucruri ca să îmi dau seama ce îmi place să fac și ce nu. Așa m-am format ca persoană, pe lângă educația primită de acasă și de la școală. Am învățat ce înseamnă spiritul de echipă, ce e ăla fair play, cum să îmi fac prieteni și am rămas cu foarte multe amintiri plăcute.
Cu toate acestea, de abia când m-am apucat de teatru, am început să am mai multă încredere în mine, să formez legături reale cu cei din jurul meu, în special cu colegii mei de trupă, am început să înțeleg că depindem unii de alții, că adevărul meu e în celălalt și mi-am dat voie să fiu vulnerabilă, să fiu eu. Asta pentru că știam că sunt într-un mediu sigur în care nu sunt judecată pentru cine sunt și în care e ok să greșești. Plus că mă distram extrem de tare de fiecare dată când mă duceam la repetiții și niciodată nu se simțea ca și cum era ceva impus, ci ceva ce făceam pentru că îmi făcea plăcere. Acest lucru este valabil și în prezent.
Am ales să intru într-o trupă de teatru și a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am putut lua. Cu toate că poate nu mulți adolescenți își doresc să facă teatru pe mai departe, le recomand cu mare căldură ca măcar să încerce, să vadă cum e. Cred că teatrul poate ajuta mult indiferent de profesia pe care vrei să o ai în viitor.
V.B.: Cât de bine crezi că reflectă realitatea ta sloganul festivalului Ideo Ideis 2014 (Ai tot ce ai nevoie)? De ce anume ai nevoie la Ideo Ideis și în viața ta de zi cu zi?
I.C.: Am nevoie de teatru în viața mea. Mai mult decât de somn, mai mult decât de mâncare, mai mult decât de telefon sau de alte lucruri materiale. Și fiind atât de puternică această nevoie a mea de a face teatru și de a merge la teatru, automat am nevoie de oameni din aceeași zonă care să mă susțină și care să mă îndrume pe această cale. Poate sună puțin exagerat această nevoie a mea, dar în capul meu este destul de bine delimitată de oricare altă necesitate. De fiecare dată când sunt la repetiții încerc să dau 100% din mine. Pot să stau o zi întreagă la teatru și să nu mă mai gândesc la nimic altceva. Sunt focusată doar pe acel moment. În clipa în care joc, nu îmi mai este foame, sete, somn. Teatrul este hrana sufletului meu. Mă hrănesc din teatru, din emoție, din oameni, din trăiri, din râsete, din artă, din creație. Este un lucru indispensabil vieții mele. Când nu am repetiții, cel mai probabil mă veți găsi la vreun spectacol de teatru. Nu pot să explic, dar atunci când sunt la teatru mă simt ca acasă. Teatrul este acest loc magic care unește suflete și care ne aduce mai aproape unii de alții, în ciuda diferențelor dintre noi. Am nevoie de conexiuni reale cu cei din jurul meu. Am nevoie să mă descopăr, sa râd, să plâng, să iubesc, să greșesc, toate astea într-un mediu sigur. Cred că Ideo Ideis bifează toate aceste nevoi ale mele și îmi place să cred că la fel este și pentru restul adolescenților care participă la acest festival, fiindcă, oricât de diferiți suntem ca indivizi, teatrul ne aduce împreună și ne eliberează.
Deși am vorbit foarte mult despre nevoia pe care o am de teatru, în același timp, cred că și teatrul are nevoie de noi, de adolescenți. Are nevoie de susținere, de implicare, de un refresh. Și știu că putem să aducem teatrul la un alt nivel, pentru că generația noastră este extrem de pasionată de arta și extrem de talentată și însetată de cunoaștere. Tot ce trebuie să facem e să ne dăm seama că nu suntem singuri în asta și că undeva acolo, există ceva sau cineva care să ne facă sa ne simțim auziți și susținuți.
V.B.: Care sunt așteptările tale legate de festival?
I.C.: Prima dată am aflat de festival în clasa a 9-a, dintr-o postare de pe Instagram și țin minte că după ce am intrat pe contul festivalului și am văzut despre ce e vorba, am dat follow instant. Eram obsedată de ideea de a participa la festivalurile de teatru din țară și știam ca Ideo este unul dintre cele mai mari și îmi doream extrem de tare să am ocazia să fac parte din el. Încă de atunci știam că este o oportunitate și o șansa enormă să pot participa. Și iată-mă acum, trei ani mai târziu, pe punctul de a pleca spre primul meu festival de teatru! Cred că undeva acolo, cineva a vrut ca eu să am parte de această experiență și sunt extrem de recunoscătoare.
Cât despre așteptări, sincer, nu sunt genul de persoană care să își facă așteptări de dinainte. Prefer să o iau treptat și să văd ce iese. Cu toate acestea, am auzit extrem de multe lucruri pozitive despre festival și toate persoanele cu care am vorbit au avut numai cuvinte frumoase de spus, zicând că este o experiență unică, cu care nu te prea mai întâlnești. În orice caz, sunt extrem de nerăbdătoare să experimentez tot ce înseamnă experiența Ideo Ideis.
V.B.: Cum ați ales piesa de teatru pe care urmează să o puneți în scenă în cadrul ediției a nouăsprezecea a festivalului IdeoIdeis și cum rezonează cu voi?
I.C.: Am ales piesa de teatru sau mai bine zis subiectul de la care urma să plece piesa de teatru în urma unor întâlniri online cu dramaturgul Alex Gorghe și regizorul Robert Kocsis (interviu aici) cu care am lucrat la acest spectacol și cărora le și mulțumim enorm pe această cale. Inițial, nu aveam o idee clară despre ce temă urma să abordăm în spectacol, așa că am tot lucrat diferite exerciții cu ei. Știu că la un moment dat primisem o temă legată de comunitățile din care facem parte și trebuia să luăm niște interviuri cu câte o persoană din comunitatea aleasă de noi. Foarte mulți au ales să-și intervieveze bunicii sau bunicile și cumva de acolo a pornit ideea spectacolului. După ce am ales o direcție, am avut tot felul de exerciții de scriere creativă cu și despre bunici, majoritatea textelor fiind scrise de noi și șlefuite și integrate într-o piesă de teatru de către Alex. Mai mult, le mulțumim și Ioanei Brumar care ne-a fost trainer și care ne-a ajutat cu partea de actorie a spectacolului, dar și Sabinei Lazar cu care am lucrat tot ce ține de mișcarea scenică a spectacolului.
Consider că tema spectacolului, numit Nepoți, bunici și asociații (de citit pe LiterNet aici), rezonează cu toată lumea, pentru că toți avem sau am avut bunici. Toți ne-am pus întrebări la un moment dat despre ei și cât am lucrat la acest spectacol, am avut ocazia să îmi înțeleg mai bine bunicii și să realizez că bătrânețea vine cu multe lucruri frumoase, dar și cum multe provocări.
V.B.: Povestește-ne în 5 rânduri spectacolul vostru și convinge-ne să venim să îl vedem.
I.C.: Spectacolul Nepoți, bunici și asociații este un spectacol ce te face să vrei să pui mâna pe telefon să îți suni bunicii și să te duci să îi vizitezi cât mai repede. Un spectacol cu gust de înghețată asortată de ciocolată și vanilie. Un spectacol cu miros de pâine proaspăt scoasă din cuptor și ușoară melancolie.