Iar HOP a devenit o stare și pentru noi, restul. Magma de chipuri necunoscute se conturează încet-încet în linii tot mai familiare (chiar dacă se mai întâmplă și să saluți necunoscuți la micul-dejun, din greșeală), timiditatea se împrăștie, conversațiile se leagă mai ușor. Chipurile și numele actorilor sunt tot mai familiare, apar simpatii și preferințe. Se instalează ritmul: de la șase seara, patru ore de probe. Apoi socializare (if), apoi drum spre hotel cu mintea măcinând deja prima schiță de text, apoi cina frugală, improvizată, un pahar cu vin, procrastinare creativă numai cât se se închege gândurile și, în fine, scris. Somn (if). Da capo.
Ziua 2 de HOP, așadar. Structura e aceeași: nouă actori la proba la alegere, secțiunea Individual, doisprezece actori la proba impusă (toujours Shakespeare) și proba la alegere, secțiunea Grup. Înainte de fiecare moment al probei impuse, proiecție cu momentul de film al fiecărui candidat în parte, pe unul din aceleași două fragmente de scenariu de Emanuel Pârvu. Candidații se prezintă unii pe alții cu generozitate și uneori cu (auto)ironie, cu trac sincer și cu un dram de stângăcie jucată, într-un evantai de momente care merg de la improvizație și aproape stand-up până la mici nestemate de umor, cu regie și recuzită. Ochiul de seara doi, adică ceva mai versat, vede cum aceste intervenții devin prilejuri de a-l pune în valoare nu numai pe celălalt, ci și pe sine, prin recurs la o paletă de mijloace de expresie mai vie și mai colorată. Oare se dau bile albe și pentru prezentări? S-ar strânge câteva.
Secțiunea Individual, proba la alegere. Începe Bianca Archip, cu un travesti în ritm de klezmer: Divina androginie a sufletului, după Yentl de Leah Napolin și Isaac Bashevis Singer. Atacă cu o ușoară stridență, poate, dar curând impresia se spulberă și Bianca demonstrează energic, cu grație, că ține bine povestea, intriga și măștile.
Cătălin Vîlcu pare să poată face orice și chiar face, motivul fiind că pur și simplu poate. L-am văzut aseară sfidând limitele corpului în Richard III și împingându-i posibilitățile la maximum, poate și-un pic dincolo. Îl vedem astăzi în Truscott (monolog din Jaful de Joe Orton), histrionic, stroboscopic, aproape brownian, jonglând cu limbajele în cheie noir, ocupând tot spațiul scenei și ceva din sală, pactizând cu publicul. Și îl vom vedea și mâine, la secțiunea Grup.
Urmează Daria Pentelie, pe care o așteptam cu emoție după lectura interviului luat de Oana Balaci pentru LiterNet (aici). Răspunsurile mature, formulate cu discernământ și modestie, prefigurau o personalitate artistică gata conturată, lucidă, cu viziune, voință și mult elan. Care împreună cu înfățișarea gracilă, de gazelă, promiteau un moment profund și convingător. Așa a fost: prin O hotărâre... pentru toată viața, după Femeia mării de Henrik Ibsen, Daria ne-a transportat într-un spațiu marin, dar mai ales ne-a vorbit despre forța alegerilor făcute în deplină libertate. Stăpânit și iradiant, prezență pe care n-am putut să n-o leg de rigoarea ei de a se pregăti pentru un rol învățând textul, textul, textul înainte de orice, dar și de tenacitatea blândă care transpare tot dintr-un răspuns dat Oanei Balaci: "Dacă lumina îți este aprinsă în casă, cineva îți va bate la ușă, fiindcă a văzut că locuiește un om acolo."
Ada Andreea Bicfalvi e diafană în rochia ei albă și în textul adaptat după Terasa Fericirii de Lavinia Bălulescu: Când vrei să nu te gândești la nimic, la ce te gândești? Un bluf superb la început, o escaladare credibilă a intensității unei vieți interioare care se sparge pe scenă, cinetic, într-un număr adamantin demn de un derviș rotitor și pe care Ada îl duce la capăt cu rezistență impecabilă. Apoi o coda cu gust de vulnerabilitate.
Darie Doklean în Murdărie, adaptare după Sex, Drugs, Rock & Roll de Eric Bogosian. Un răcnet, și el tot despre vulnerabilitate, doar că în versiunea ei imundă, precară, descurajată, cinică. Prin corpul șleampăt compus, prin vestimentația de o cromatică înadins electrică, prin contrastele dintre umor și situație, actorul transmite starea experiențelor de dincolo de limită și revelațiile care vin odată cu ele: "Dacă stai mai mult pe stradă nu înnebunești, te luminezi. Începi să vezi adevărul, începi să spui adevărul."
După o Lady Macbeth palid-metronomică, aseară, Roxana Bîclea vine astăzi cu ceva care la început aproape convinge: Cel mai fericit moment din viața mea, un text propriu ca un scheci autobiografic nu lipsit de calități. Dintre ele, cea mai mare cred că este autoderiziunea aproape magnetică de care dă dovadă Roxana. Dar, până la urmă, impresia e de falset, cel mult de notă reluată monocord. Din Tecuci, Galați, pompa de benzină și nopțile tâmp-îndrăgostite din parcarea cu pietriș rămâne mai puțin absurdul implacabil și mai mult izul, chiar dacă vag, de manea. Și: poate prea mult "eu" în situație, poate prea explicit?
Catinca Hanțiu propune tot un moment cu inserții autobiografice: Fata cu flori din soare, adaptare după Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac, Vara pe un peron de Octavian Paler și Five Kinds of Silence de Shelagh Stephenson. Și ea pare să apese pedala puțin cam tare la început, dar apoi se reglează și convinge printr-un altfel de "eu", asumat și metabolizat în text, lipsit de stridență, chiar dacă lacrimile care țâșnesc spre final fac să se rărească firele dramatice și printre ele să se vadă, poate, Catinca goală.
Momentul lui Eduard Crucianu nu îmi apasă niciun buton de înțelegere care să meargă dincolo de ceea ce văd și aud: Thom Pain - bazat pe... nimic, adaptare după Thom Pain de Will Eno, în traducere proprie. Nu știu dacă nihilismul e cheia interpretării, cert e că ceva lipsește de pe scenă și din monolog ca să fie ceva. Nici măcar nu mă gândesc la un elefant roz atunci când ne spune să nu ne gândim la un elefant roz. Mă gândesc la un pinguin. Poate dacă și-ar fi rostit monologul în întunericul de la început...?
În fine, Bianca Marinescu, într-un moment sincretic pe un text propriu: More is less, glosă de un umor dinamita(n)t despre condiția absolventului de actorie aspirant la un rol cu greutate, hăcuit pe la castinguri de un sistem viciat și de dictatura pretențiilor regizorale disproporționate, făcând față de pe azi pe mâine unei vieți precare, din ciubuc în ciubuc, dacă. Un moment intenționat caricatural, ca un făcut cu ochiul critic și complice din care ce transpare până la urmă e tot pasiunea pentru teatru.
Secțiunea Individual, proba impusă. Cei doisprezece concurenți din a doua seară de gală își măsoară puterile tot cu Shakespeare. Sau, mai bine zis, pe Shakespeare, pandant clasic al dezlănțuirii de individualitate de la proba la alegere, care îi pune în valoare tocmai prin faptul că le stabilește limite formale între care trebuie să evolueze: rol, durată, vers. Și creativitatea țâșnește ca dintr-o oală sub presiune, iar Marele Will se declină postmodern în tot atâtea ipostaze câți tineri actori. Din a doua seară proba devine chiar mai pasionant de urmărit, pentru că aceleași monologuri ajung deja la a treia, a patra interpretare, iar personalitățile concurenților se reliefează cu atât mai pregnant pe o structură dată. Din sală, începi să ai Richardul preferat, Hamletul preferat, Viola, Julieta, Katarina preferată...
Cătălina Romaneț e Helena, cu o doză bună de autoderiziune și cu Angelina Jolie in efigiem, care face hazul și deliciul scenei. Ștefan Voicu e Richard al III-lea, are pumnal și nu pregetă să sfâșie cu el un autoportret, altă ipostază a autoderiziunii, dar poate și a căutării sinelui prin personaj, a personajului prin sine. Anamaria Popa e o Lady Macbeth translucidă, într-un nimb spectral, emanând forță. Robert Brage e un Hamlet nu lipsit de vigoare, dar care totuși pare să nu iasă până la capăt din el. Miruna Gabriela Olteanu e Viola, androgină și ciupind aceeași coardă copilăros-ironică precum în Cehov, aseară. Gabriel Muncuș e un Richard al III-lea magistral: subuman, feroce, de o androginie pocită, de o animalitate parșivă în felul în care se mișcă în spațiu și-l ocupă, felin-elastic, mefistofelic, total absorbit și abandonat în rol, cu "ochi zbanghii" care bântuie și sfredelesc. Andreea Alice Preda e a treia Julietă din concurs și poate cea mai reușită deocamdată, dar statică și părând că totuși nu îndrăznește până la capăt. Luca Fumuru e un Shylock mitraliat, precis și expresiv cu mijloace doar foarte puține. Larisa Oasenegre e Katarina - femme fatale cu osatura fină, reptiliană, dar cu sângele fierbinte. Alexandra Catrina e a patra Julietă din concurs și împrospătează oportun partitura mai degrabă monotonă de până la ea cu o (supra)doză zdravănă de ironie, față de rol și, cum altfel, față de ea însăși - cum ar fi că dă de dușcă otrava. Sorin Manea e un Macbeth interiorizat, concentrat, aproape șoptit, în contrast puternic cu aparițiile expansive de până acum și în care lucrul cu sine și cu rolul se vede tocmai prin faptul că se revarsă doar înăuntru. Iar Maria Moroșan e o Lady Macbeth eterică, fragilă, pactizând cu întunericul într-un tablou geometric făcut din decor, din câteva flăcări și din liniile controlate ale corpului.
Câteva cuvinte și despre proba de film, care rămâne ofertantă prin cadrul fix oferit de cele două scenarii posibile repetate, chiar dacă răbdarea unora dintre spectatori e pusă, poate, la încercare. Dar dacă ești ca mine și spoilerele nu reușesc să te facă decât și mai curios, e bine. Îi remarc pe Cătălina Romaneț, care lasă în cadru un spațiu gol, prelung și nerezolvat după ce rostește "A murit mama"; pe Ștefan Voicu, care dintr-o privire de o secundă, un nume cu semn schimbat și un gest reușește să răstoarne tot scenariul în favoarea lui; pe Gabriel Muncuș, cu aceeași stranietate mefistofelică și paloare care fac din el o foaie albă pentru o pleiadă de roluri posibile; pe Luca Fumuru, care joacă durerea doliului minimalist, interiorizat, cu furie; și pe Sorin Manea, care comandă sicriu și cățui de parcă ar face afaceri murdare prin paradisuri fiscale, ceea ce îi potențează Macbethul din următoarele minute.
La proba la alegere, secțiunea Grup, în a doua seară de HOP vedem tandemul Theodora Pintilie-Andrei Pleșa, jucând lacom și sărutându-se și mai lacom într-un moment ca un țipăt fluorescent, despre poezia, sensibilitatea, delicatețea și energia de dinamită a unor minți un pic diferite, sau poate nu chiar atât de: Obsesiv-impulsiv, adaptare după Sex, Drugs, Rock & Roll de Eric Bogosian și Love/Sick de John Cariani. Tu câte lucruri faci din câte îți vine să faci? Unul din treisprezece? Unul din treizeci și trei? Unul dintr-un miliard și câteva (sute de) mii? Unde se încheie normalitatea și începe altceva, o stare secundă în care știi că nu-ți mai aparții, dar în care știi, totuși, că iubești? Poți să iubești? Ai voie să iubești când mintea nu e la locul ei? Dar corpul, el ce face? Theodora e convingătoare în bluza ei de pijama roz cu curcubeu și nori pe care scrie "DEATH" când spune cum și-ar dori să fie ea un om normal, Andrei are o voce nemaipomenit de dulce, mai ales când se acompaniază la chitară, iar împreună au voci rezonante, care le rotunjesc chimia și așa puternică. Li se mai spune "Montague și Capulet", ori "luptă-sau-fugi". Oricum ar fi, sunt dinamită împreună.
Și iată cum am înaintat în pagină și-n noapte, după a doua seară de HOP. Prin aburii epuizării plăcute care strânge cercurile la ore mici, mă gândesc că n-ar strica totuși să extrag câteva direcții de forță ale galei de până acum. Una ar fi intensitatea în creștere, care după emoțiile depășite ale primei seri se face simțită acum în prezența concurenților, în joc, în improvizație, în atmosferă. Aerul dintre ei e dens și promite. Alta ar fi ironia, recognoscibilă tot mai mult în ei și între ei, în cheia de lectură pe care o dau textelor, dar și în felul în care caută și se caută pe ei înșiși - ca și când (auto)ironia ar fi devenit instrument de autocunoaștere și dispozitiv dramatic, puse la treabă ca să rezolve provocarea din tema galei 2024: Identitatea actorului autentic. Iar a treia ar fi o anumită stare de împreună, care se revarsă din scenă și culise între noi toți și se face simțită ca familiaritate, ca bucurie de a fi parte, pentru câteva zile, din una și aceeași poveste.
La zece noaptea, intrând în hotel, mă întâlnesc pe trepte cu regizoarea Leta Popescu. Vorbește la telefon și pentru câteva secunde bune mă aștept s-o aud rostind replici fie cu butuci de bicicletă de patru milioane, de la bike shop, fie cu sicrie de pin lăcuite, capitonate, cu mânere - într-o a treisprezecea reiterare pe seara asta a scenariilor de film din concurs. Îi spun și intră un pic în rol. Ăștia suntem zilele astea: plini de HOP.