Într-o eră dezorganizată, plină de nesiguranță, în care totul se derulează pe repede înainte și unde reflecția și introspecția se luptă să își mai asigure un loc, ce privilegiu e să te găsești în spațiul atemporal al dialogului, al schimbului de energie dintre tine, artist și creație! Asta reprezintă FNT-ul pentru mulți dintre noi: un cadru care ne inspiră să fim vii, receptivi, să cântărim la rece, dar și să lăsăm trăirea să ne-o ia pe dinainte.
Ediția 2024 a festivalului a lansat, către noi toți, parcă mai multe "canale" de conversație ca oricând. Astfel, prin intermediul modulului Dramaturgiile posibilului, am avut oportunitatea de a face parte dintr-o echipă multidisciplinară, coordonată de regizoarea Irisz Kovacs și alcătuită din 6 studenți la specializări diferite din cadrul artelor spectacolului. Atelierul, denumit Sleepless. Explorări performative, a avut ca scop crearea unui performance care să vorbească despre somn, stări de veghe, de reverie sau de nesomn și a luat naștere în absența unui text, clădindu-se, prin improvizații și exerciții, pornind de la experiențele echipei în relație cu temele de plecare.
Au fost 5 zile în care, noi, echipa, am trăit pe pielea noastră experiența unui teatru-laborator, a cărui miză a fost aceea de a învăța împreună, de a ne conecta unii cu alții, de a dărui și împărtăși și celuilalt, fără să fie vreodată pusă pe noi presiunea produsului final. Acest lucru a făcut ca mediul în care am descoperit mijloace de creație și modalități de expresie, să fie unul în care să nu ne simțim vreodată de parcă aportul pe care îl aducem nu se ridică la ipotetice standarde, scopul clar fiind acela al autodepășirii, nu al competiției.
Timpul petrecut cu echipa și cu Irisz a fost o lecție despre cum să privești obișnuitul, banalul și să îl transformi. Am învățat că toate resorturile creative pe care tot încercăm să le vânăm de peste tot din jurul nostru, sunt deja în noi și sunt suficient de bune pentru a găsi un limbaj de comunicare. Totodată, am văzut cum de la început până în ultima clipă, în creație, atenția și grija față de partener fac toată diferența. Și nu în ultimul rând, am constatat că ieșitul din zona de confort, care e atât de necesar atât în viață, cât și în artă, e cu atât mai edificator și mai sincer, atunci când ai în jurul tău oameni care nu te judecă și care au și ei același țel ca tine.
Deși perioada noastră de cercetare și de descoperire a fost una scurtă, m-a ajutat să vizualizez mai bine cum vreau, eu însămi, să mă raportez de acum încolo la procesul de muncă și la tipul de energie pe care să îl aduc și să îl și creez la o repetiție.
În ceea ce privește selecția spectacolelor din FNT 34, aceasta a reușit să propună spectatorului un univers teatral extrem de diversificat. Așa că mi-am dat voie să le menționez pe cele care mi-au rămas cel mai prezent în minte și după sfârșitul acestei ediții de festival.
Spectacolul Neîntelegerea de Albert Camus, în regia lui Bobi Pricop și cu o scenografie semnată de Oana Micu, reușește prin simplitate și acuratețe să creeze cadrul pentru o lume care, în aparență, ne e străină, îndepărtată - așa cum îi e de altfel și personajului principal - dar care ajunge să ni se adreseze, pătrunzând în cele mai adânci cotloane ale subconștientului nostru. Textul, scris într-o cheie absurdă, propune un univers claustrant și extraordinar de auster, care analizează situații și raporturi umane, general valabile de când lumea: întoarcerea fiului acasă, înapoi în sânul familiei, după o perioadă lungă de înstrăinare de aceasta. Astfel, structurarea acțiunii, dar și personajele în sine aduc aminte de tragedia antică, de întoarcerea lui Oreste acasă sau de parabola fiului risipitor.
Neînțelegerea reușește, atât prin meritele textului, cât și ale actorilor, ale regiei și ale spațiului, să creeze pe scenă o tensiune palpabilă și un schimb de energie atât de visceral, încât spectatorul nu are de ales decât să se supună magnetismului exercitat dinspre scenă și astfel să accepte deschis toate provocările și întrebările pe care spectacolul i le pune. Cu toții știm că fundamentul teatrului e acțiunea, dar ce se întâmplă atunci când un spectacol, în aparență lipsit de dinamism, are atâta încărcătură și forță că te îngheață pe loc?!
A fost și cazul în care s-a ieșit din sfera ficțiunii și au fost inițiate dialoguri atât de necesare în teatrul românesc: spectacolul lectură Contradicțiile sunt speranța noastră!, în regia lui David Schwartz, urmat de lansarea unui volum de teorie brechtiană, Dialectică și înstrăinare. Scrieri despre teatru, aflat la prima traducere în română. Astfel, cu putere de exemplu, spectacolul, construit pornind de la fragmente extrase din volum, devine atât puntea dintre noi și ideile teatrului-laborator, dezvoltat de Brecht de-a lungul vieții sale, cât și o chemare la trezirea spectatorului din pasivitate, din preluarea informațiilor primite fără a le chestiona, fără a le trece prin filtrul propriei rațiuni și gândiri:
Ceea ce nu vă este străin, socotiți straniu
Ceea ce ne-a intrat în obișnuință, socotiți de neexplicat
Ceea ce vă pare firesc, să vă uimească!
Spectacolul s-a încheiat cu un omagiu adus artistei Helene Weigel și contribuției ei neîncetate în crearea unei arte, unui teatru, care să readucă în lumină luptele duse de oamenii care au fost marginalizați, ostracizați, dându-le o voce. A fost printre primele dăți, când am aflat de eforturile și reușitele lui Weigel, fără ca aceasta să fie strict prezentată ca un simplu contribuitor și colaborator la munca artistică a soțului său, de data asta făcându-i-se loc pentru recunoașterea propriilor reușite, lucru care m-a bucurat mult. Astfel, acest "epilog" a fost prilejul și inițiatorul potrivit pentru cântărirea necesității unui teatru angajat social și politic, în dialogul, moderat de Mihaela Michailov, dintre echipa spectacolului și public.
În urma evenimentului, nu pot decât să mă întreb, mai mult ca oricând, dacă în prezent, absența montărilor pe textele lui Brecht, în spațiul teatral românesc, poate fi scuzată de lipsa de informație pe care o aveam până acum în ceea ce îl privește sau dacă e mai degrabă o frică a creatorilor de teatru, atunci când vine vorba de cum ar putea conduce și susține un discurs dialectic, polemic, care nu se ocupă cu confirmarea unei dreptăți general valabile, ci mai degrabă cu explorarea valențelor adevărului.
Ambele mele presupuneri pot fi eronate, însă un lucru îl consider cert: cred că e important să nu pierdem din vedere faptul că mesajele, care chiar trebuie comunicate și împărtășite prin teatru, sunt acelea care ne vor pune întotdeauna în dificultate, în inconfortabil. Acelea care ne vor face să ne îndoim și care ne vor stârni să căutăm și să elaborăm răspunsuri și rezolvări, pe care sigur să nu le găsim la îndemână din prima încercare... și poate nici din a doua sau chiar din a treia.
Un alt spectacol lectură, care își pune problema necesității unui teatru, care să ne pună față în față cu confruntările actuale ale oamenilor este Tristețea și bucuria în viața girafelor, text de Tiago Rodriguez, în regia lui George Zamfir, cu Mălina Andreescu, David Drugaru, Mihai Trăsnea și Tudor Bojin.
Tiago Rodriguez (dramaturg și regizor al spectacolului Catarina și frumusețea de a ucide fasciști, găzduit de FNT 2023), prin structura dată textului, propune explorarea crizei financiare, care a zguduit Portugalia acum mai bine de 10 ani, prin ochii unei fetițe de 9 ani, căreia i se spune "Girafa", și care e însoțită în călătoria sa de ursulețul ei veșnic indignat, Judy Garland. Astfel, George Zamfir și echipa spectacolului, folosindu-se foarte bine de tandrețea și percepția, încă în formare, asupra lumii înconjurătoare a tinerei copile, ghidează spectatorul pe drumul maturizării. E o punere în dialog a ceea ce înseamnă să te maturizezi, mai ales atunci când acest proces depinde fundamental de toți factorii externi, care își lasă amprenta asupra noastră.
Iar dacă Brecht afirmă că "teatrul trebuie să distreze și să educe", David Drugaru, sau în cazul acesta Judy Garland, este un exemplu perfect pentru spusele teoreticianului. Personajul său e un contrapunct extraordinar de comic și de viu, care verbalizează febril și indignat toate lucrurile din lumea asta care îl deranjează și îi stau în cale. El aduce la suprafață atât posibilele gânduri ale fetiței pe care o însoțește, cât și pe ale noastre, creându-ne satisfacție prin libertatea cu care se revoltă și blestemă tot ce îl supără pe lume.
E un spectacol care te face să te întorci înapoi în timp și să te întrebi dacă la fel ai navigat și tu în copilărie prin problemele - uneori prea complexe pentru vârsta respectivă - care ți se iveau în cale, și cum le-ai ținut și tu piept. Totodată, prin spectacol ne este reamintit cât de capabili sunt de fapt copiii și cum doar pentru că pentru ei e nou, tot ce pentru noi e deja uzual, asta nu înseamnă că nu trebuie tratați ca egali ai adulților.
În plus, o altă concluzie pe care am tras-o, atunci când am ieșit din sală, e aceea că deși am crescut și nu mai suntem la vârsta Girafei, care până la finalul spectacolului ajunge să se maturizeze - eveniment marcat prin "moartea" ursulețului ei - probabil că viața ne va fi în continuare presărată cu noi etape de maturizare, care ne vor schimba fundamental de fiecare dată și care ne vor întoarce pe dos și cu susul în jos. Da, toate astea pot părea înspăimântătoare, dar e uman.
(Teodora Simion este studentă regie teatru, anul II, UNATC)