***
10 ani de Reactor. Primii 10 ani de Reactor. 2014-2024. Un final de stagiune cu un fel de spectacol aniversar: Orizontul evenimentelor, cu premiera pe 30 iunie 2024. În regia și conceptul lui Mihai Păcurar, pe un text de Ioana Hogman cu inserturi din Hamlet, Scufița Roșie și serialul de animație Powerpuff Girls. De asemenea, cu contribuții din partea lui Alexandru Gorghe și Robert Kocsis (asistență documentare, dar și asistență regie, alături de Mark Cristopher Demeter), gânduri și improvizații din partea celor 5+1 oameni de pe scenă: Andrada Balea, Szilárd Gáspár-Barra, Cătălin Filip, Oana Mardare, Doru Taloș + Ana-Maria Marin. +1 pentru că pe Ana-Maria o auzim jumătate de spectacol, dar o vedem abia la final, la aplauze.
În spatele cortinei intens decorate, trase cu mâna la începutul fiecăreia dintre cele două părți, un fel de laborator. Mese la dreapta, la stânga și în avanscenă, felurite echipamente electronice, lumini orizontale în plafon. Un fel de laborator de cercetare, poate o navă spațială.
Cei 5 (vocea Ana-Mariei Marin apare dincolo de mijlocul spectacolului) sunt închiși într-o incintă și plecați într-o misiune. Oana Mardare și Doru Taloș (fiecare performer își păstrează numele din CI-ul contemporan) sunt șefii, Andrada, Szilárd și Cătă completează echipa. Oana se ocupă de HR, impune și veghează asupra regulilor de urmat de către personal, documentează și arhivează activitatea tuturor. Doru ține legătura cu exteriorul, e în permanent contact, prin intermediul căștii din urechea dreaptă, cu finanțatorii proiectelor în curs de implementare în cadrul misiunii.
Auto-ironia e la dânsa acasă, Oana și Doru sunt co-fondatori și co-manageri ai Reactor, nu uitați de aniversarea primului deceniu ai spațiului de creație și experiment. De altfel, întreg spectacolul e înțesat de auto-referințe la spectacole din portofoliul trupei. În trei delicioase momente video înregistrate, trupa de 5+1 călători în spațiu și timp e vizitată de Radu Dogaru & Ștefan Dogaru, Paul Socol și Leta Popescu. Radu, Paul și Leta sunt trei dintre colaboratorii constanți ai Reactor, componenta auto-ironică se întinde, asemenea unei umbre binevenite într-o zi toridă, și asupra lor.
Poate că Orizontul evenimentelor se întâmplă într-un viitor distopic sau poate că este doar o evocare esențializat-metaforizată a celor 10 ani ai trecutului. Poate că spațiul de joc e nava care plutește peste Solaris sau poate că e chiar casa din Petőfi Sándor 4, cu al său dud și a sa curte betonată.
Casca de VR a Andradei e un fes croșetat care îi permite să viziteze locurile idilicei copilării, bunica, dealurile, animalele. Amintirile personale se intersectează, pe alocuri, cu vicleanul lup din Scufița Roșie. Matinalul radiofonic al lui Szilárd vorbește lumii (îl ascultă cineva?) despre speciile dispărute din cauza deteriorării condițiilor de viață de pe planetă. E oarecum neclar dacă plantele evocate chiar au existat vreodată. Cătă se străduiește să spună o poveste în care e vorba de un cuc. E adesea întrerupt de zgomotele din jur. Atât Szilárd, cât și Cătă se bazează pe obiecte și mici scenete vizuale al căror sens e încă mai abstract decât cel al narațiunilor. Între monologuri care seamănă, formulând întrebări și neliniști de natură filozofică, Doru rostește puzderie de Da-uri și Nu-uri unor interlocutori nenumiți, neștiuți. Oana e singura care are dreptul să fie trează noaptea, când înregistrează audio valorile din ziua precedentă ale parametrilor științifici ai misiunii și arhivează totul cu atenție și speranța că munca ei (și a lor) nu e în van.
În spectacol, feedback-ul l-ar putea oferi bacilii. În realitate, feedback-ul îl oferă / Reactor trăiește pentru că publicul. Publicul din boxa cu hohote trimisă cadou de Paul Socol, dar și publicul care se identifică / e parte din / plonjează în stilistica spațiului & trupei clujene. Pentru că, după un deceniu și ceva de viață, Reactor e un trademark teatral. Un fel de a scrie teatru, un fel de a regiza teatru, un fel de a juca teatru. Un fel de a lumina teatrul, un fel de a sonoriza teatrul (în Orizontul evenimentelor, muzicile Oanei Hodade și sursele de lumină, deci culoare ale lui Mihai Păcurar se joacă de-a SeFe-ul, de-a SEE-ul, de-a ViaR-ul, de-a AFeCeNe-ul, de-ar fi și s-ar tot povesti).
Prea rar i se evocă între numele: Reactor de creație și experiment. În esență, asta au făcut, fac și o să tot facă clujenii. Nu e treabă comodă, nu e un produs cultural ușor de consumat, nu e genul de întâmplare artistică lesne de înțeles, comentat, antologat. După cum nu e defel comod, ușor, lesne de finanțat, produs, susținut un asemenea spațiu, o asemenea trupă. Dincolo de deconturi (dosarele lui Doru), colegi (managementul orizontal al resurselor umane evocat de Oana) și public (sfântul feedback!), pesemne că cel mai greu e de dus & câștigat lupta cu (ne)-încrederea în sine.
Printre gagdet-uri, basme și predicții neliniștitoare despre aerul și locuitorii planetei, Orizontul evenimentelor formulează marile întrebări: Fac bine ce fac? Are sens ce fac? Are rost să mai continui? Cum a fost ce a fost? Va mai fi ce a fost? Spre finalul spectacolului / primilor 10 ani de Reactor, când parametrul indice de încredere intra-grup măsurat de Oana scade spre valori alarmante, salvarea vine din descoperirea din pod / sângele proaspăt adus în trupă de Ana-Maria Marin. Așa e cu nou-veniții: unii pot îngropa trupa, alții o pot revitaliza.
Taman când Andrada, Szilárd, Cătălin Filip, Oana și Doru se izolau în episoade coregrafice amplu repetitive simbolizând, pesemne, incapacitatea de cooperare, de colaborare, de relaționare (aplauze pentru capacitatea lui Mihai Păcurar de a înscena, pe toată suprafața spațiului de joc, haosul născut de indivizii închiși în propriile obsesii), Ana-Maria deschide canale de comunicare cu fiecare dintre ei. Indicele reîncepe să crească, e rost din nou de speranță, fluturele survolează țepii și bate din aripi încredințat că va produce un uragan / o explozie nucleară undeva.
(Foto și afiș: Ioana Ofelia)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 10 februarie 2025 @ Reactor Cluj)