Încep cu două povești cinematografice care explorează iubirea în felurile ei mai puțin idealizate.
Sorda / Surzenie (r. Eva Libertad) e un film care te lasă cu inima strânsă. Pare că îl poți suporta până la capăt, dar pe la jumătate îți taie răsuflarea. Trăiești alături de Ángela (Miriam Garlo), protagonista, nu doar o dramă personală, ci, mai intens, efectele dure ale modului în care societatea percepe dizabilitatea. Frustrarea ei provine dintr-o lume care, deși pretinde empatie, o exclude subtil. În situațiile de criză, aceste tensiuni mocnite devin vizibile, acute, dezolante. Împreună cu partenerul ei, Héctor (Álvaro Cervantes), Ángela încearcă să se pregătească pentru venirea pe lume a bebelușului pe care îl așteaptă, de fapt neplănuit, însă au de trecut un hop: nu știu dacă copilul va fi surd, ca mama lui.
Filmul ne poartă în această călătorie dureroasă pe alocuri. Acțiunea are loc într-un sat din Spania, zona aleasă intenționat tocmai pentru a sublinia dificultatea cu care persoanele surde sunt acceptate social în comunitatea de tip rural. În teorie totul pare că merge ca pe roate, dar, în practică, Angela suferă în tăcere. În cercul de prieteni surzi, Ángela se simte în siguranță, protejată și sprijinită, dar în preajma celor cu auz, deși interacțiunile par firești, are senzația că este exclusă. La început, formalismul funcționează, iar relația de cuplu pare solidă, cu gesturi de iubire și complicitate. Însă, odată cu apariția copilei, relația ajunge să atârne de un fir de ață.
Nu vorbim despre un film care tratează o situație de excepție a unei persoane surde, ci despre unul care arată momentele de cumpănă dintr-o relație în care dizabilitatea face parte din realitate și nu e doar o temă de fundal. Una dintre cele mai tandre scene este cea în care Ángela îi cere partenerului să-i fredoneze din nou versurile melodiei Neskaren Kanta (interpretată de cântăreața bască, Verde Prato, de altfel, singurul cântec din tot filmul).
Îl roagă însă s-o privească în timp ce cântă, ca ea să-i poată citi cuvintele pe buze. Acest moment de intimitate, cândva firesc, devine tot mai rar, tot mai îndepărtat. Iubirea lor se estompează odată cu neînțelegerile tot mai mari. E, de fapt, reacția Angelei la criza prin care trec ei doi. Sorda este o poveste superbă, cu o protagonistă admirabilă, care ne amintește cât de profund poate fi efectul excluderii, în special, la sfârșitul filmului, prin scena în care se simulează cum sau ce "aud" persoanele surde atunci când folosesc aparatul auditiv.
Un alt tip de relație, la fel de fragilă, găsim și în serialul Los años nuevos / Noii ani (r. Rodrigo Sorogoyen), sau ce se întâmplă cu iubirea când nu mai e ca la început. L-am văzut imediat după lansare, la sfârșitul anului 2024. Și e o experiență interesantă să vezi un serial, compus din zece episoade, în sala de cinematograf, fiindcă primești totul dintr-o bucată, fără pauze, fără distanță, cu toată intensitatea. Bine, exagerez puțin, proiecțiile au fost împărțite în două zile, câte 5+1 episoade pe seară. Recunosc, am o slăbiciune pentru Rodrigo Sorogoyen, în special, pentru felul în care jonglează cu multe concepte, fără să se oprească la unul singur. Simte texturile cinematografice, simte forma poveștii și găsește mereu un nou mod de a o face vie.
Cu As bestas / Bestiile făcea exact acest lucru, irupea cu explorări ale personajelor, aproape visceral, căpătând diverse valențe în interiorul narațiunii. În Los años nuevos, aplică aceeași profunzime, dar într-o cheie mai intimă. Aici este vorba despre ce se întâmplă în timp cu o relație. Despre cum iubirea nu dispare, ci se schimbă, se rupe, se reconstruiește, apoi devine altceva: obișnuință, ezitare, regret, dor, poate chiar indiferență. Un serial care nu idealizează relațiile, ci le dezbracă de iluzii. Aș spune că e o replică la Normal People (r. Lenny Abrahamson & Lenny Abrahamson) á la española, celebra ecranizare după romanul omonim, scris de Sally Rooney. Timp de zece ani, la fiecare sfârșit de an sau în prima zi din noul an, Ana (Iria del Río) și Óscar (Francesco Carril) se regăsesc. Uneori aproape, alteori străini. Trăiesc toate formele prin care o iubire poate supraviețui sau nu. De la apropiere și intimitate, la fugă, distanță, promisiuni neținute și întâlniri în care pasiunea doar licărește.
Fiecare episod e o etapă: cu răni vechi, cu pauze care spun mai mult decât cuvintele, cu acea tensiune cunoscută oricui a iubit și s-a pierdut în același om de mai multe ori. Sorogoyen și echipa sa construiesc o atmosferă care pare reală până la durere. Ca să fiu sinceră, regia impresionează prin modul în care reușește să capteze subtilitățile relației, de la gesturile pline de tandrețe până la cele mai tulburătoare conflicte. Planurile secvență te trag înăuntru, dialogurile sunt ca niște confesiuni tăioase, iar jocul actoricesc e impecabil. Ultimul episod e mai mult decât o concluzie: e o întrebare lăsată în aer, o halucinație a fericirii. Sau a ceea ce a rămas din ea. Los años nuevos nu e un serial despre finaluri fericite, ci despre adevăruri grele, dar care nu pot lipsi. Îți va aminti că iubirea are etape, că nu toate promisiunile se pot ține, și că uneori nu ajungem să trăim ce ne dorim, ci doar ce putem duce. Un serial copt, sincer și cu adevărat emoțional. Nu-l ratați dacă vă plac dramele romantice, cu iubiri care ard încet, dar nu se sting niciodată complet.
Citește aici despre Una quinta portuguesa / Vila din Portugalia și Marco, la verdad inventada / Marco, adevărul inventat și aici despre Sirât și Saturno / Saturn.