Ce se întâmplă atunci când prinzi șansa de a-ți schimba identitatea? Să devii altcineva, să-ți construiești o altă viață, să lași în urmă ceea ce a fost? Poate din dorința de liniște. Poate din nevoia de vizibilitate. În Una quinta portuguesa / Vila din Portugalia și Marco, la verdad inventada / Marco, adevărul inventat, personajele aleg drumuri neașteptate pentru a se reinventa, între fugă, uitare și iluzie.
Când am văzut că Avelina Prat a regizat un nou film, mi-a venit imediat în minte penultima ei peliculă Vasili (2023), cu Ivan Barnev, cunoscut pentru rolul din filmul Obsluhoval jsem anglického krále / I Served the King of England (2006), regizat de Jiří Menzel. Vasili e o superbă poveste despre prietenie și migrație, despre acele persoane care sunt privite cu suspiciune, dar care reușesc, în ciuda prejudecăților, să-și găsească un loc și să stabilească relații într-o țară străină.
În Una quinta portuguesa / Vila din Portugalia (r. Avelina Prat), regizoarea revine la aceste teme și le amplifică, construind o narațiune răscolitoare despre cum oamenii, indiferent de cetățenie, împărtășesc experiențe similare de viață: locuri din care pleacă în urma unor răni sufletești sau din dorința de a găsi un loc mai bun în care să înceapă o nouă viață.
Una quinta portuguesa ți se fixează în gânduri nu prin spectaculos sau printr-o intrigă sofisticată, ci prin umanitatea și tandrețea cu care sunt conturate personajele. Fiecare dintre ele are ceva care să te atingă, acel ceva care te face să le porți în minte chiar și după ce ai ieșit din sala de cinema. Povestea este simplă, dar emoționantă: Fernando (Manolo Solo), profesor de geografie, se trezește într-o dimineață singur, după ce soția lui, originară din Serbia, îl părăsește. Ulterior aflăm că femeia nu a reușit niciodată să simtă că Spania este țara în care dorea să-și petreacă restul vieții și decide să se întoarcă acasă. Cu acest moment declanșator, totul pare să ducă spre o eventuală căutare a soției, însă Fernando alege o altă cale: pleacă în Portugalia, își schimbă identitatea și-și face loc în alte vieți sau spații. Totul e bine și frumos, din profesor ajunge grădinar, o trecere simbolică de la teorie la practică, la o viață simplă în care își regăsește liniștea. Locul în care trăiește devine al lui, se simte bine în pielea grădinarului, făcându-se util pe moșia unei femei pe nume Amalia (Maria de Medeiros), care, la rândul ei, alege să se retragă departe de ochii iscoditori ai oamenilor. Acțiunea ia o altă turnură, când Manuel decide că e timpul să-și vândă apartamentul din Spania și se întoarce în oraș. Descoperă pe altcineva acolo, o altă femeie, Olga (Branka Katić), cunoștință a fostei lui soții. Însă e clar: în locul pe care l-a părăsit nu se mai regăsește, în schimb noua sa casă din Portugalia îl împlinește. O formă de a spune că acasă e acolo unde te simți confortabil și iubit, unde nu contează de unde vii, cum te numești, cine ești. Noroc de cei care vor fi la TIFF, 2025, pentru că vor avea oportunitatea de a vedea un dialog între regizoarea Avelina Prat și fantastica actriță Maria de Medeiros.
Marco, la verdad inventada / Marco, adevărul inventat (r. Aitor Arregi, Jan Garano) are în centru un personaj mitoman, un om grozav de mincinos care își interiorizează atât de profund neadevărul, încât ajunge să creadă cu tărie în propriile fabulații. Și este o poveste inspirată din realitate: Marco chiar a existat. Militant pentru justiție socială, Enric Marco când află că victimele holocaustului în Spania nu au fost recunoscute oficial, trece la construirea unei situații total inventate, că el însuși a fost în lagărul din Flossenbürg, unde, în realitate, nu pusese niciodată piciorul. Cel mult fusese la muncă, în Germania, pe baza unui acord între Franco și Hitler. De aici, își creează o poveste falsă, dar construită în cele mai mici detalii despre experiența cutremurătoare pe care ar fi trăit-o între pereții care ascundeau tortura. Ei bine, Marco înființează o asociație, atrage membri dintre victimele adevărate și devine chiar președintele ei. O situație de un comic tăios. Culmea culmilor e că la una dintre comemorări îl invită și pe José Rodríguez Zapatero, fostul premier socialist spaniol, un politician cu conștiință civică solidă, rușinat de moștenirea regimului franchist. Astfel, minciuna primește și o validare publică.
Una dintre scene e absolut genială. La începutul filmului, Marco aduce un butifarra apetisant din satul natal pentru a-l mitui pe funcționarul primăriei, în schimbul unei adeverințe care să ateste că a fost victimă a Holocaustului. Însă, ghinion, numele lui nu figurează în registru. O dă la întors, ba că nemții i-au trecut greșit numele, ba că el însuși și-ar fi ascuns identitatea, poate-poate îi iese schema și primește certificatul. Însă lucrurile nu stau tocmai așa. Personajul e fascinant în sinistrul lui, cu toată dedublarea macabră din film, și, parcă, începi să-i înțelegi mișcările de dragul unei lupte pentru vizibilitate. Nu se termină cum ne-am fi așteptat, chiar ajunge în alte extreme, dar vă las să le descoperiți văzând filmul. Eduard Fernández e excepțional, iar pentru acest rol a primit premiul Goya. Și un pont pentru cei care vor merge la TIFF 2025: după proiecțiile filmului va avea loc o sesiune Q&A cu regizorii Aitor Arregi și Jon Garaño, alături de actorul Eduard Fernández. O ocazie excelentă de a înțelege mai bine cum se construiește cinematografic un personaj atât de complex și controversat.
Citește aici despre Sorda / Surzenie și Los años nuevos / Noii ani și aici despre Sirât și Saturno / Saturn.