Eram sigură că Sirât (r. Oliver Laxe) va fi un film bun, dar nu mă așteptam să mă lase cu atâtea sentimente contradictorii. Cel puțin pentru mine, e un semn clar că am văzut un film incitant atunci când, mult timp după ce s-a terminat, încă mă bântuie imagini din el.
Oliver Laxe e un regizor pe care l-am tot urmărit de ceva vreme în spațiul public. De fiecare dată când vorbește despre acest film, sau despre cele anterioare, pare să dezvăluie o altă fațetă, o altă poveste, ca și cum și-ar desface în particule fiecare fragment al propriei creații. Trebuie să admit că e un strașnic povestitor: senzual, magnetic, neliniștitor, dar și care te învăluie prin vrăjeală. Laxe și-a sedimentat o carieră, într-un mod aproape invizibil, dar, la un moment dat, a explodat. Pentru Sirât, a reușit să adune o echipă impresionantă: printre producători, se numără chiar frații Almodóvar. Iar, în ceea ce privește distribuția, Laxe amestecă actorii cunoscuți, cum ar fi Sergi Lopéz (absolut magnific) și figuri proaspete din afara industriei, cum ar fi copilul (Bruno Núñez, deși a mai jucat și în serialul La mesías, care a făcut furori în Spania), sau cei pe care îi vedem la petrecerea rave (Jade Oukid, Richard Bellamyun, Stefania Gadda, Tonin Javier, Joshua Liam Herderson) super talentați, versatili și originali. Laxe își asumă riscuri: filmează o parte întreagă la o petrecere rave în direct, reală, pe care el a organizat-o chiar el și la care au participat aproximativ o mie de persoane obișnuite să meargă la acest gen de party-uri. Nu întrerupe deloc muzica, ci se imersează complet în atmosfera acesteia, iar rezultatul e un film cu textură de documentar, cu o profunzime metafizică. Citeam undeva că regizorul a vrut să conecteze dimensiunea muzicală cu fundalul ei politic. Fenomenul rave își are rădăcinile în Londra anilor '80, în perioada guvernării conservatoare a lui Margaret Thatcher. A fost o etapă marcată de muzica acid house, cunoscută drept "Al Doilea Val de Dragoste" (Second Summer of Love), iar în spatele beat-ului se ascundea un protest. Inițial, ca o formă de evadare din realitatea socio-politică tensionată a vremii, caracterizată prin petreceri ilegale, un spirit de comunitate, consum de substanțe psihoactive și o revoluție sonoră care a influențat scena muzicală electronică internațională. Laxe se folosește de acest substrat pentru a-și imagina o poveste liant între paradis și infern. Titlul filmului, Sirât provine din arabă și înseamnă "cale" sau "drum", iar în tradiția islamică desemnează podul îngust care traversează iadul pentru a ajunge în paradis, un cuvânt-cheie pentru înțelegerea filmului.
În această notă, filmul devine o alegorie a unei călătorii fizice și spirituale prin infern: un tată și fiul său pornesc prin deșertul marocan în căutarea fiicei dispărute. Deși acțiunea se petrece în permanență în deșertul Sahara, un deșert hipnotic și imersiv, filmările au avut loc între Monegros (regiunea Aragón din Spania) și Maroc. Filmul debutează ca un road movie, devenind apoi o explorare metafizică a durerii, o dramă a sensului vieții. Fără a recurge la explicații directe, Laxe lasă natura, muzica și tăcerea să exprime traumele personajelor, într-un discurs cinematic intens, abstract și greu de digerat. Sirât este astfel un ritual vizual, care pune spectatorul față în față cu frica de moarte și cu ultimele întrebările, dovedind că filmul poate fi mai mult decât divertisment, poate fi o experiență existențială. Prima parte m-a condus către The Searchers / Căutătorii (1965) faimosul western al lui John Ford, pentru ca apoi să-și schimbe direcția către violența directă și lipsită de iluzii din cinema-ul lui Sam Peckinpah. Întâlnim în film personaje marcate fizic, iar unul dintre ele are un tricou pe care e scris Freaks o trimitere deloc ostentativă, dar simbolică, la filmul Freaks (1932) al lui Tod Browning. Freaks expune o lume în care cei marginalizați au propriul refugiu, exact cum se întâmplă la experiența rave în deșert, unde trupurile dansează în afara convențiilor, fiecare în ritmul său, fără rușine sau teamă de a fi criticat. Acolo, ca și în comunitatea "ciudaților" din circ, prejudecățile se dizolvă în lumină, praf și sunet, transformându-se într-o formă de supraviețuire colectivă, o rezistență împotriva unei lumi care etichetează, judecă și exclude. Sirât a câștigat Premiul Juriului la Festivalul de la Cannes 2025, iar un lucru uimitor este că a fost foarte bine primit de public. E un film cu multă adrenalină vizuală și e adevărat că fie te dă pe spate, fie te oftică. Dar nimeni nu va ieși din sală indiferent. Cert e că are niște momente explozive care pot surprinde pe oricine!
În final, vreau să recomand și un documentar, poate cel mai copleșitor dintre toate pe care le-am văzut în 2025. M-a uimit curajul cu care regizorul a ales să dea glas unei situații atât de stânjenitoare, repugnante, până la refuz.
Saturno / Saturn (r. Daniel Tornero) pornește dintr-un conflict în familie: condamnarea bunicului regizorului pentru viol și corupere de minori. Deși tema ar putea părea una morbidă, filmul evită senzaționalismul și optează pentru o abordare sinceră, incomodă, marcată de frământări interioare. Tornero urmărește să înțeleagă cum bunicul său a ajuns să comită acele monstruozități și refuză ideea unei vindecări facile sau a unui catharsis iluzoriu.
Filmul este construit din planuri lungi, care pun accentul și pe mărturisirile membrilor familiei, fără interviuri forțate sau reconstituiri, lăsând viața să curgă în fața camerei. Saturno devine astfel mai mult o reflecție asupra moștenirii, paternității și masculinității toxice. În centrul său, se află dinamica unei familii care încearcă să înțeleagă și să proceseze un rău aproape de neconceput. Mai mult decât un film despre un caz particular, Saturno ajunge să fie o explorare a fricii, rușinii și incapacității de a înțelege răul din noi și din cei apropiați. Este, în esență, un film despre familie și despre ceea ce moștenim, conștient sau nu, dar și despre felul în care aceste moșteniri devin parte din noi. Spre final, aflăm și legătura cu titlul documentarului de la unul dintre personaje: Saturn este zeul care își devorează propriul fiu, o pictură faimoasă semnată de Francisco de Goya. Dacă aveți ocazia să vedeți filmul, să-l trageți de mânecă pe regizorul filmului ca să vă spună mai multe despre el. Daniel Tornero va fi prezent la TIFF 2025.
Citește aici despre Sorda / Surzenie și Los años nuevos / Noii ani și aici despre Una quinta portuguesa / Vila din Portugalia și Marco, la verdad inventada / Marco, adevărul inventat.