Macbeth, transformat de regizoarea Catinca Drăgănescu într-un balansier, pune în mișcare ceasul ideologic al piesei. Personajul principal apare schimbat, străin și derutat. E cufundat (ai zice) în propriile gânduri, dar și lipsit, în totalitate, de liber arbitru; un hibrid, puțin spus, straniu. Protagonistul este rupt din instalațiile obișnuite și implementat într-un RPG (Role-Playing Game) - nu de tip Skyrim sau The Witcher, așa cum ar fi de așteptat - ci unul apropiat de Cyberpunk 2077 (decor de Gabi Albu, costume de Rodica Neacșea, VR de Ciprian Făcăeru (Augmented Space Agency), lighting design de Andrei Ignat, video design de Dan Ionescu). Totodată, el e abandonat la buna dispoziție a unei kismet necruțătoare, lipsite de scrupule, preocupată doar să-și satisfacă pofta de haz. Macbeth (Voicu Aaniței) își respectă rolul, dar nu putem omite povestirea în ramă, ai cărei participanți suntem. Mai întâi, sunt vrăjitoarele care manipulează destinul eroului: prima poveste. Și apoi, noi, cei care urmărim cum el încearcă să ne convingă că nu trăim (deși o facem) același Macbeth, dar într-o versiune mai blândă, în fiecare zi: cadrul. Așadar, chiar dacă Macbeth.0 rămâne, pentru un moment, destul de îndepărtat de realitatea noastră efectivă, iar existența cotidiană nu este încă atât de impregnată de tehnologie precum este diegeza spectacolului, devine limpede că intenția principală nu a fost aceea de a fantasma pe marginea unei pseudorealități posibile, ci de a o ilustra, pe viu, în contrast puternic și la cea mai înaltă rezoluție.
Nu ne interesează foarte tare litera textului ca atare, deși sunt interesante modificările aduse originalului, făcute cu scopul de a da cât mai multă claritate scenelor cheie. În general, acolo unde se poate, se pare că a fost folosită traducerea lui Ion Vinea, toaletată moderat pentru a încadra spectacolul într-un interval de timp acceptabil. Cu toate acestea, textul își păstrează muzicalitatea limbii, însă rămâne destul de ciudat să auzi formulări și cuvinte neuzuale (astăzi), combinate cu un decor arhitehnologizat. Această eterogenitate este jucată, mi se pare, postmodern. Uneori ironică, aproape satirică, dar deloc brutală; incapabilă până la urmă să te amărască. Meritul regiei stă în dozaj, unul de-a dreptul ireproșabil.
Mi se pare relevant să-l citez aici pe Ionuț Sociu, care scrie, într-o cronică la Furtuna în regia Cătălinei Buzoianu, că teatrul este "strâns legat de ideea de comunitate și că a vedea un spectacol este o experiență cu totul diferită de o vizită la muzeu". Un comentariu, după mine, relevant, iar, din punct de vedere al criteriilor invocate, Macbeth.0 a marcat la toate.
Spectacolul, cu toată franchețea sa, nu e ușor digerabil, precum, știu eu, un cântec rulat în toate cluburile. Prospețimea spectacolului provine, cum am menționat mai devreme, din analogia cu jocurile video, în care soarta personajelor este predeterminată. Dacă să o luăm pe rând, ideea principală constă în reducerea ființei la determinism. Macbeth trece prin aceleași încercări: omoruri în lanț, înșelăciuni, lăcomie, abuz de autoritate și altele. Rămâne un rege naiv, chiar dacă menține solilocvii grave, cu sclipiri de raționamente asupra existenței umane. Este naiv deoarece continuă să pășească pe o linie dreaptă - însă pe drumul greșit. Nu își calibrează compasul valoric și pierde pariul cu morala, atât cea individuală, cât și cea generală. El își determină pieirea, iar faptele sale îi restructurează realitatea. Limbajul funcționează mai degrabă ca o particulă de legătură; altfel spus, un "nex" între cauză și efect și nu drept un element limitativ. În fine, această iluzie a unei brume de alegere este spulberată în montarea de la Teatrul Masca.
Locurile comune, chiar, din păcate, foarte comune realității noastre imediate, nu sunt omise. Acest fapt sporește credibilitatea în ochii publicului până într-un punct în care convenția spectacolului nu mai este percepută drept convenție. Mă refer la decupajele, atât de originale, din programe TV și talk show-uri cu pretenții de dezbatere politică, sau presa live, care devine un canal prielnic dezinformărilor. Adevărul devine o monedă calpă în mâinile celui care deține monopolul și poate distorsiona narativa în favoarea sa, iar acei "trei deștepți" (ca într-un cântec familiar tuturor, dar și expirat) prezenți în emisiunea Starea Scoției discută pe marginea unei teme scandaloase, cu aceeași părere unitară pe buze.
Păpușile înalte, cu capete disproporționale, mari, transmit ideea egoului umflat al lui Macbeth. Păpușile (create de Laura Duică) pot fi considerate și o întruchipare a ceea ce Macbeth și-ar fi dorit să fie într-adevăr, ceva mai mult decât, așa zicând, ce e dat de la Dumnezeu.
Nici Banquo (Dragoș Stoica) și nici Lady Macbeth (Măriuca Bosnea) nu sunt personaje lăsate în umbra pe care protagonistul o creează prin simpla sa prezență. Lady Macbeth nu este dezumanizată, ci pare a fi personajul care nu se conformează în totalitate regulilor jocului. Desigur, nu comite acte de rebeliune și, firește, își urmărește țelul de personaj motor, însă jocul actriței lasă să se întrevadă ceva mai mult decât automatizarea reacțiilor și a stărilor. Același lucru se poate spune și despre rolul de "curator" (sau, dacă vreți, "amfitrion") rezervat actriței Mara Bugarin, care redă din răceala și imparțialitatea specifice serviciilor secrete, acelea care știu înaintea ta cine te sună, sau ale Dumnezeului-tată, în accepțiunea căruia rămâi pion chiar și atunci când ești rege.
Nu au mai rămas multe lucruri pe care aș putea să le spun despre spectacol. Mi se pare interesant să ascultați interviul regizoarei acordat, pe TVR Cultural) lui Bogdan Stănescu (în videoul de mai jos de la minutul 25), pentru a observa pe cât de încheiată la toți nasturii poate fi o nouă punere în scenă.
Iar apoi să vedeți Macbeth.0 și să vă convingeți că promisiunile sunt respectate, de la prima până la ultima.
(foto: Cristinel Dâdăl)