De curând, lui Liviu Prunaru i s-a conferit Premiul de excelență pentru interpretare, la Gala Uniunii de Creație Interpretativă a Muzicienilor din România (UCIMR) - 2026.
În luna aprilie 2026, se desfășoară Turneul Național Concert Maestro, în diferite orașe ale țării: Târgu Mureș - Palatul Culturii, Deva - Sala Pro Arte, Râmnicu Vâlcea, - Sala Filarmonicii, București - Ateneul Român, Iași - Palatul Culturii, Brașov - Sala Patria, Galați - Teatrul Național de Operă și Operetă Nae Leonard.
La București, la Ateneu, violonistul Liviu Prunaru a revenit la a doua ediție a Concert Maestro, cu o surpriză: debutul pe scena Ateneului Român a micuței violoniste Lily Prunaru, fiica maestrului Liviu Prunaru, în vârstă de opt ani, venită tocmai de la un concurs din Olanda. Ea a cântat în deschiderea și apoi la finalul recitalului, în duo, alături de tatăl ei.
Pe lângă naturala ținută a instrumentului și o pozare corectă a mâinilor, am admirat bucuria micuței violoniste de a cânta și a face muzică acompaniată. La nivelul unui Allegro de Joseph-Hector Fiocco, în aranjament pentru două viori, remarcam stabilitatea tempo-ului, intonația precisă, dinamica ce urmărea motivele secvențate, precum și frazarea bine gândită.
Publicul a aplaudat frumoasa evoluție - fără urmă de trac - a lui Lily Prunaru, în duet cu tatăl ei.
Recitalul propriu-zis a început cu tabloul Lăutarul din Suita Impresii din copilărie ("Ménétrier-Impressions d'enfance"), op. 28 de George Enescu, lucrare dedicată lui Edouard Caudella. În acest Allegro decisso con mosso, Liviu Prunaru a evocat spiritul lăutăresc genial surprins din folclorul nostru, în toate meandrele melodice extrem de ornamentate, precum și capriciozitatea formulelor ritmice (ritmato rustico). Totul se desfășura cu naturalețea acțiunilor umane vii, în care pulsul inimii se modifică fin, după sentimentele trăite (urmând acele fine schimbări metronomice, notate cu minuțiozitatea specific enesciană în partitură, precum și indicațiile agogice - senza rigore). Iar Muzicianul complex de pe scena Ateneului, Liviu Prunaru, a redat cu fidelitate umbrele de tristețe ori frânturile de lumină și de bucurie care se perindau precum norii ce lasă în goana lor pe cer, razele soarelui să pătrundă pe pământ (gioccoso, un poco più dolce, di nuovo gioccoso, mesto espressivo, cantabile nostalgico).
Un întreg arsenal de tehnică violonistică, subtil topit în expresia muzicală, contribuia la transmiterea afectelor: trăsături de arcuș acrobatice (gettando l' arco, appoggiato, spiccato, staccato) sau modelarea sonorității (louré, filato, portato, arpegierea și placarea acordurilor), precum și tehnica de mâna stângă (portamento, flageolete, duble coarde) ori combinații (pizzicato mano sinistra - arco - pizzicato mano sinistra). Iar Liviu Prunaru, prin interpretarea sa a evidențiat cu finețe indicațiile din partitura enesciană. Feluritele sublinieri prin accente, sforzando, subito forte, precum și cezurile și fermatele, ce îți opreau respirația și apoi brusc își reluau avântul, ca într-un montagnes russes - toate au prins viață prin intermediul strunelor Stradivarius-ului lui Liviu Prunaru.
George Enescu a compus doar câteva lucrări programatice, însă de o valoare deosebită: Vox Maris, Suita Săteasca, Suita Impresii din copilărie, 7 Pièces impromtues și Poema Română. În Suita Impresii din copilărie, evocarea este cuprinsă de o mare implicare afectivă. Cele zece tablouri redau lumea copilăriei percepută din trei puncte de vedere: 1. exteriorul, 2. interiorul și 3. exteriorul receptat din interior. Lăutarul face parte din prima categorie, alături de Bătrânul cerșetor, Pârâiașul din fundul grădinii și Răsăritul soarelui. Sensibilitatea excesivă a copilului Jurjac (porecla micului George Enescu) nu a scăpat nimic din cele trăite, nici notația celor mai fine inflexiuni ale sunetului ce poartă semnificația, nu este mai prejos [2].
Recitalul violonistului Liviu Prunaru a continuat cu Sonata nr. 2, în la minor, pentru vioară solo, BWV. 1003 de Johann Sebastian Bach, compusă în anul 1720. Sonata cuprinde patru părți: 1. Grave; 2. Fugă; 3. Andante; 4. Allegro. Sonata a fost ulterior transcrisă pentru clavecin, de însuși Bach, cunoscută și catalogată ca BWV. 964.
Ascultam în Grave parcursurile către tonalitățile înrudite cu la minor-ul inițial: relativa majoră, dominanta, subdominanta, arcul încheind-se cu revenirea tonalității de bază, pe o semi-cadență ce pregătește Fuga. Violonistul serii a cântat cu solemnitate pilonii armonici între care tiradele în treizecidoimi umpleau sonor spațiul intervalic, totul cu un aer improvizatoric. Logic atacate erau acele acorduri de trei și patru sunete, "rupte" lent, conform tempo-ului și duratei, cu o emisie îngrijită. Depănarea avea cursivitate, doar câteva așezări pe surprinzătoarele cadențe dramatice dilatau tensiune. Agogica se păstra în limitele stilului Baroc. Fuga a adus un contrast pe mai multe planuri: mișcare rapidă, concentrare a materialului tematic (Subiect-Răspuns-Răspuns-Subiect), linii contrapunctice cromatice descendente, interludii labirintice și amploarea Divertismentului - marcate de o dinamică cu intensități preponderent puternice, uneori folosind tehnica ecoului. Excelent a reușit Liviu Prunaru să valorifice circulația motivului tematic de la o voce la alta, ori prezentând variantele cu inversarea acestuia, risipind monotonia formulei anacruzice (precum un mordent inferior), prin schimbare timbrală. Foarte bine calculate mi s-au părut zonele de arcuș utilizate, atât în interludii, cât și în secvențele expozitive, Liviu Prunaru susținea sonoritatea, printr-o etanșeitate a părului de arcuș cu corzile și totodată, reliefa capetele de temă și intrările vocilor din polifonie. Andante-le, partea a III-a a Sonatei solo, a schimbat atmosfera. O anume neliniște a persistat în interpretarea acestei splendide rugăciuni fără cuvinte, probabil și din alegerea unui tempo prea rapid. Frumoase momentele cu intensitate scăzută, stăpânite cu seninătate. Allegro a încheiat Sonata cu virtuozitate. Perechile de melodii executate forte-piano se derulau în alla breve. Formule cu tentă ornamentale (treizecidoimi) înțesau frânturile de game și secvențe înlănțuite. Zona culminantă a fot bine marcată. prin intensitate sporită și ascensiune în registrul acut.
După aplauzele îndelungate ale publicului, Liviu Prunaru a anunțat că va cânta următoarele lucrări în diferite locuri din sală, părăsind scena. Ideea aceasta a fost o reluare. În ediția precedentă a Concert Maestro, violonistul argumentase opțiunea, ca fiind o demonstrație despre acustica sălii Ateneului, una care este uniformă, excelentă în orice punct al ei. Această dovadă odată realizată, nu cred că era nevoie să fie reeditată, cu riscul de a face aluzie, mai degrabă, la un lăutar ce se plimbă printre meseni la o petrecere.
Astfel, am ascultat cu gâtul răsucit, două Studii-Capricii op. 18 de Henryk Wieniawski (nr. 2 și nr. 5), cântate cu mult simț estetic, și cu sunet calitativ, având elementele de virtuozitate caracteristice celebrului violonist și compozitor romantic polonez. În original, aceste capricii sunt scrise pentru două viori. Lipsirea de acompaniament frustrează ascultătorul de frumusețea armoniei și a dialogului instrumental (cam cum ar cânta un pianist o piesă, doar redând partea mâinii drepte).
Cântând aceste adevărate miniaturi violonistice, Liviu Prunaru a ondulat melodia într-un legato cu reliefarea unor sunete (Capriciul nr. 2), cu acele duble coarde consonante, în dolce, etalând o agogică elastică. Appassionato a avut tensiune, iar Agitato e vigoroso a contrastat sublim cu fragmentele cantabile. Acordurile și duble coarde bine subliniate cu ajutorul vibrato-ului, adăstând mișcarea, și recuperând tempo-ul ulterior - toate acestea realizate cu măiestrie. Capriciul nr. 5 op. 18 Praeludium - Allegro scherzando, a înviorat atmosfera, prin dinamism, grație și un caracter jucăuș, conferit de tema-refren intonată în sexte paralele și cu o combinarea a trăsăturii de arcuș (două sunete legate urmate de alte două în staccato volant). Arpegiile leggiero "picurate" într-un spiccato briliant, urmate de acorduri retezate în pizzicato, au potențat spiritul glumeț al studiului-capriciu. Spectaculos au sunat și salturile de registru rapide pe corzile extreme ale viorii.
(minutul 4)
Publicul a răsplătit interpretarea cu aplauze puternice.
Au urmat cinci Capricii op. 1 de Niccolò Paganini, un veritabil maraton violonistic, fiecare dintre ele având o problematică de tehnică instrumentală de dificultate transcendentală. Astfel, primul Capriciu axat pe trăsătura de arcuș ricochet în bariolaje uimește ascultătorul prin echilibristica pe cele patru corzi, desfășurând practic acorduri, unele cu patern transpus în diferite poziții înalte pe tastiera viorii. Modulațiile bruște surprindeau auzul și augmentau senzația de virtuozitate. Pasaje în duble coarde (terțe), coborâtoare cromatic, confereau spectaculozitate.
În Capriciul nr. 5, Liviu Prunaru a demonstrat o agilitate extraordinară, survolând arpegiile din ce în ce mai extinse în registrul acut în introducere, iar apoi Agitato, un perpetuum mobile alambicat, cu secvențe și modulații frecvente; totul a fost cântat briliant, într-un tempo foarte rapid. Liviu Prunaru a evitat însă trăsătura de arcuș originală, cea cu ricochet, foarte dificilă, optând pentru varianta mai comodă, în spiccato.
Capriciul nr. 14, în duble coarde, cu ritmul de anapest și acorduri rapid "șterse" a uimit publicul, prin execuția care necesită digitații cu extensii, salturi intervalice mari și stăpânirea intonației în mersul cromatic.
A urmat Capriciul nr. 20, supraintitulat Cimpoiul, datorită isonului pe sunetul re, ținut pe parcursul introducerii melodioase. Cantilena a sunat duios, prelung. Apoi, secțiunea Minore, a izbucnit într-o mișcare alertă, cu triluri rapide și elemente de virtuozitate.
Ultimul capriciu cântat de Liviu Prunaru, despre care violonistul a spus că reprezintă suma celorlalte, datorită complexității și varietății mijloacelor tehnice, a fost nr. 24, ce conține: bariolaje cu apogiaturi, octave frânte, duble coarde terțe sexe, octave, decime, în șiruri scalariforme, succesiuni de acorduri, alternări de pizzicatode mână stângă și arco, o Codă fulminantă cu arpegii rapide, întinse pe toată tastiera instrumentului.
Apoi, a revenit pe scenă micuța violonistă Lily Prunaru, care a interpretat împreună cu tatăl ei Allegro de Joseph-Hector Fiocco, în aranjament pentru două viori.
Aplauzele auditoriului au izbucnit cu putere la încheierea acestui recital deosebit de reușit.
La cererea publicului, violonistul Liviu Prunaru a acordat ca bis, Ave Maria de Franz Schubert, o emoționantă rugăciune fără cuvinte, cântată în prezența fiicei sale aflate pe scenă.
Mult succes turneului Concert Maestro, ediția 2026!
NOTE:
[1] Născut în Craiova, Liviu Prunaru a început studiile de vioară la vârsta de 6 ani. În perioada timpurie a educației sale muzicale, a câștigat șapte concursuri naționale și Premiul I la competiția internațională "Kocian" din Cehoslovacia. Apoi, în 1990, a fost invitat de Alberto Lysy să studieze cu el la renumita Academie "Menuhin" din Gstaad, Elveția, unde a lucrat alături de mari artiști, precum Lordul Yehudi Menuhin, Igor Oistrah, Ruggiero Ricci, Nikita Magaloff, Jean-Pierre Rampal, Peter-Lukas Graf și Pierre Amoyal. Prunaru și-a încheiat studiile profesionale cu Dorothy DeLay la New York, unde a participat și la cursuri de măiestrie cu Itzhak Perlman. Violonistul român a obținut recunoaștere internațională, fiind laureat la cele mai prestigioase competiții de profil din lume: Concursul Internațional de Vioară Dong-A (Coreea, 1997), Concursul Internațional de Vioară Indianapolis (SUA, 1998), Concursul Regina Elisabeta (Bruxelles, 1993), Concursul Internațional de Vioară Rodolfo Lipizer (Italia, 1991), Concursul de Vioară R. Molinari din Elveția. Și-a făcut debutul în New York alături de Orchestra Juilliard în Sala Alice Tully din Lincoln Center, după ce a câștigat Marele Premiu în Competiția Juilliard Mendelssohn. De asemenea, în 1999, Prunaru a câștigat Marele Premiu la Competiția E. Nakamichi Wieniawski Violin Concerto. Liviu Prunaru a fost invitat să cânte ca solist cu mari orchestre ale lumii: Concertgebouw Amsterdam, Orchestra Filarmonică Regală, Orchestra Simfonică din Londra, Orchestra Națională din Belgia, Westdeutsche Sinfonia, Orchestra Filarmonică din Atena, Orchestra Simfonică din Bari, Orchestra Simfonică Radio București, Orchestra Mayo din Buenos Aires, Orchestra de Cameră Indianapolis, Orchestra Simfonică Meridian, Orchestra Simfonică din Mississippi, Orchestra Juilliard și Orchestra Filarmonică Puchon din Coreea, printre altele. A colaborat cu numeroși dirijori de renume, printre care Yehudi Menuhin, Fabio Luisi, Emmanuel Krivine, Arthur Arnold, Alexandru Lascae, Georges Octors, Dmitri Lyss, Alexander Dimitriev, Peter Oundjian, Yuri Simonov, Andrew Litton, Peter Braschkat, Cristian Mandeal, Lukas Vis, Horia Andreescu, Mario Benzecry, Park Eun Seong și mulți alții. A participat la festivaluri importante, printre care Menuhin (Elveția), George Enescu (România), Incontri in Terra di Siena (Italia) și Festivalul de la Salzburg. Totodată, Prunaru a înregistrat mai multe CD-uri cu Camerata Lysy, iar primul său CD solo cuprinde lucrări de Strauss, Brahms, Gluck, de Falla, Saint-Saëns și Sarasate, alături de pianistul Luc Devos, lansat de Pavane Records. Casa de discuri elvețiană Claves a editat toate cele trei concerte pentru vioară de Saint-Saëns, înregistrate cu violonistul Liviu Prunaru alături de Ensemble Orchestral de Paris și de distinsul dirijor Lawrence Foster. În 2005, au apărut încă trei înregistrări cu Integrala sonatelor pentru vioară și pian de Beethoven, cu Dana Protopopescu la pian, Anotimpurile de Vivaldi cu Virtuozii din Lviv, sub conducerea lui Serhyi Burko și Concertul pentru vioară de Dvořák, cu Orchestra Simfonică a Flandrei sub bagheta lui David Angus. În septembrie 2006, după 14 ani de activitate didactică la Academia Menuhin, Liviu Prunaru a câștigat postul de concertmaistru al Orchestrei Regale Concertgebouw din Amsterdam, cea care a primit în 2008 titlul de cea mai bună orchestră din lume, poziție ocupată timp de 18 ani. Cântă la o vioară Stradivarius Pachoud, construită în 1694. În octombrie 2010, Prunaru a devenit director muzical al Academiei Internaționale de Muzică Menuhin din Elveția și continuă, astfel, tradiția iubiților săi maeștri Yehudi Menuhin și Alberto Lysy.
[2] Frandeș, Marcel: George Enescu - Semiografie și semnificație în creația pentru vioară, Editura Fundația Luceafărul, București, 2002, pag. 103-106.
*agenda.liternet.ro/Marcel-Frandes/Recital-inedit-al-violonistului-Liviu-Prunaru-la-Ateneu-Turneul-National-Concert-Maestro
**wikipedia.org/wiki/24_Caprices_for_Solo_Violin_(Paganini)