Scrisesem un articol despre Children of Men. Şi l-am şters neintenţionat înainte să-l trimit. Ca un bou. Şi în timp ce încercam să-l rescriu, având în vedere că nu pot să-l reciclez din memorie ca un papagal, între timp sună telefonul şi nervos înjur şi povestesc ce belea mi s-a întâmplat şi mi se transmite că a murit Robert Altman. Avea 81 de ani. Şi tocmai i-au dat Oscarul omagial, anul ăsta. Şi chiar scrisesem de el aici (Post Oscar #78). Academia omoară cu Oscarurile astea, a mai făcut la fel cu Elia Kazan.
Am găsit citatul de atunci, "Mai interesant e că în seara în care Altman ia Oscarul pe care trebuia să-l ia acum 35 de ani (cum ziceam data trecută, pentru MASH), premiul pentru cel mai bun film merge la o pastişe / un prozelit Altman, cu probleme expuse de el de 35 de ani încoace, din care a mai şi citat". Filmul anume e Crash. Iar articolul în sine începea cu un citat din Altman, care zicea "Filmmaking is like building sand castles on the beach". Cam aşa e şi cu viaţa asta.
Săptămîna trecută (mai exact pe 10 noiembrie 2006) Jack Palance, acum Altman. Era singurul regizor pe care periodic, la o vârstă atât de înaintată, îl asigurau independent să facă filme. De la mega-comeback-ul cu The Player din 1992, a făcut o mulţime de filme, unele cam la fel (Prêt-à-Porter, Dr. T and the Women), altele la fel dar altfel (Gosford Park), unele degeaba (Gingerbread Man), altele esenţiale (Short Cuts).
Am ratat anul ăsta (2006) la Cannes, A Prairie Home Companion, ultimul lui film, pentru că n-am vrut să mă scol, deh, asta e A.C., alta n-am. Era deja pe rol să facă altul, The Tortoise and the Hare, îşi pusese un pacemaker, o inimă nouă tânără numai bună de făcut filme. Dar e bine şi aşa. De la Player încoace a mai făcut 9 filme. Dincolo de legendarele MASH, McCabe şi Mrs. Miller, Nashville, Thieves Like Us, A Wedding, The Long Goodbye (1973, adaptarea ireverenţioasă, sarcastică şi nihilistă modernă a romanului lui Raymond Chandler, filmul meu preferat alături de The Player), Altman a avut o nouă viaţă în anii '90, la peste 70 de ani. I s-au dat bugete, a fost tratat cu respect, toată lumea a vrut să lucreze cu legendarul belicos şi mizantrop, devenit acum un elegant domn în vârstă. Altman reprezintă the sex and drugs and rock'n roll generation, chiar dacă e mult mai bătrân decât restul ei. Cele mai multe le are în comun cu două legendare personalităţi, dispărute de mult, rebeli şi zurbagii, Hal Ashby şi Sam Peckinpah. În tinereţe a lucrat mult în televiziune şi a intrat tardiv în cinema, datorită atitudinii sale căpăţânoase şi unui succes absurd, neaşteptat, semn al vremilor, numit MASH (1970). Apoi cariera sa a avut suişuri şi coborâşuri nenumărate, momente paradoxale (Popeye, 1980), apocaliptice (Quintet, 1979) şi părea să fie definitiv o poveste a trecutului înainte de The Player. Vorba personajelor din film, "What took you so long? /- Traffic was a bitch."
Până vă faceţi rost de filme de Altman pe DVD, sau se dă ceva la TV, duceţi-vă totuşi să vedeţi Children of Men. E unul din cele mai bune (şi cele mai importante) filme ale anului.