Prima dată am auzit despre canadianul Robert Lepage de la Ducu (Alexandru) Darie, pe la-nceputul anilor '80. Pe vremea aceea ne întîlneam mai des ca acum - în principal pentru că, la acea vîrstă (Ducu şi cu mine sîntem de-un leat, iar Lepage doar cu doi ani mai bătrîn), ai tot timpul din lume pentru a freca menta de-amoru' artei... Obişnuiam să ne-ntîlnim şi să vedem filme pe video (Ducu e un mare cinefil, şi sper ca ceva din această cinefilie de bună calitate să transpară în debutul său în cinema!); apoi le comentam cu înverşunare, deşi eram - invariabil - de aceeaşi părere. Atunci, în cotul unei fraze, mi-a povestit el despre Lepage - şi i-am reţinut numele pînă cînd am început să-l tot întîlnesc ici-colo, prin reviste străine, cu aerul că "ştiu şi eu despre cine vorbiţi, nu sînt chiar venit cu pluta!".
Acest preambul memorialistic are tîlcul lui, pentru că Ducu a vorbit exact despre acea perioadă în discursul rostit la Salonic, la Gala Premio Europa per il Teatro (a XI-a ediţie, 26-29 aprilie 2007), în calitatea lui de (probabil cel mai tînăr) preşedinte al Uniunii Teatrelor Europene. A fost un discurs scurt, clar şi emoţionant într-o engleză perfectă, îndelung aplaudat. Am învăţat să deosebesc aplauzele de circumstanţă (moi de la-nceput pînă la sfîrşit, care-ncep răzleţ şi se termină brusc) de cele venite din inimă (care-ncep brusc, cresc, uneori iau forma scandărilor, sînt însoţite de chiote şi ovaţii şi se termină răzleţ); în cazul lui Ducu, au fost din inimă (dar fără chiote şi ovaţii, rezervate spectacolelor propriu-zise). Iar asta pentru că a vorbit viu şi firesc, el însuşi emoţionat, despre ce însemna să fii student la regie în România acelor ani, cînd singurul mod de a fi à la page cu marii regizori ai lumii presupunea să le vezi spectacolele pe casete video. Brook, Strehler. Mnouchkine... toţi pe video! Sau nici măcar atît: să citeşti despre (cum s-a-ntîmplat - în cazul lui Ducu - cu Lepage, iar în cazul meu cu Bob Wilson; tot în paranteză fie spus, nici pînă astăzi n-am reuşit să văd vreun spectacol de Wilson - nici măcar pe video!).
Brook, Strehler, Mnouchkine, Wilson, apoi Heiner Muller, Pina Bausch, Lev Dodin, Luca Ronconi, acum Lepage - toţi aceştia au fost premiaţi de UTE, ceea ce demonstrează fără nici un bemol importanţa acestui premiu. Anul trecut, ceremonia de premiere a avut loc la Torino, iar premianţii au fost Harold Pinter şi Josef Nadj; am scris despre ea în Dilema Veche. Pe lîngă marele premiu de teatru propriu-zis, mai există o secţiune - "Noi realităţi teatrale" - la care, sincer, nu mai ştiu cine a fost premiat anul trecut. Aş putea să mă uit în textul de atunci, care e doar la două clicuri distanţă pe laptop, dar consider că amnezia are şi ea tîlcul ei. Ţin minte, în schimb, cine a fost premiat la această secţiune, la Taormina, cu şase ani în urmă: Heiner Goebbels şi Alain Platel! Iar asta pentru că ce am văzut atunci (două spectacole ale lor) m-a lăsat cu gura căscată, m-a electrocutat, m-a gelatinizat, această gelatină de gînduri, senzaţii şi emoţii găsindu-şi căsuţa potrivită din creierul meu care "scoate coarne" (de melc "supramuzical, suprateatral") ori de cîte ori dă peste numele celor doi...
Anul acesta, cei premiaţi pentru "Noi realităţi teatrale" (a IX-a ediţie) sînt o sîrboaică, Biljana Srbljanovici, şi un leton, Alvis Hermanis. Prima scrie teatru, al doilea îl regizează. Prima era prezentă cu montarea unei piese a sa, al doilea - cu două spectacole regizate. Mi s-au părut - cum să spun - "interesante"; dar nimic care să mă entuziasmeze. Recent, citind o cronică a Mihaelei Michailov, am aflat că spectacolul lui Hermanis - Viaţă lungă - a fost prezentat şi în Bucureşti, la Festivalul internaţional de teatru, aşa că cei care l-au văzut ştiu despre ce e vorba. Recunosc însă că, oricît de inteligent şi de interesant ar fi ce spune Hermanis despre "demersul" său ("demers" e cuvîntul-fetiş atunci cînd nu prea înţelegi o propunere teatrală!), n-am rezistat mai mult de jumătate de oră la Viaţă lungă... Pentru mine a fost "viaţă scurtă" pentru că, deşi ars longa, e totuşi vita brevis! Am înţeles ce-a vrut Hermanis - un fel de "plan-secvenţă" (ca la cinema) în viaţa unor bătrîni dintr-un apartament comun ą la spaţiul (locativ) sovietic, înţesat de lucruri ("lucrurile sînt memoria locului" blabla, ni se explică în pliant), fiecare cu ticurile şi tabieturile sale, un spectacol de două ore în care nu se spune o vorbă, iar actorii se mişcă vătuit şi se-mpiedică de obiecte (trebuie că e mult mai greu să reţii mişcări, atunci cînd eşti actor, şi nu dansator, decît să reţii replici!) - totul, sigur, foarte interesant, dar... nici o emoţie (decît un plictis politicos), nici o senzaţie (decît a timpului care trece), nici un gînd mai consistent (decît acela că trebuie să plec, că doar n-am omorît pe nimeni!).
Ce e şi mai "interesant" e că şi Hermanis a vorbit foarte frumos (şi a fost îndelung aplaudat) despre faptul că artiştii zilelor noastre se-mbracă la costum şi au o viaţă burgheză, dar sînt atraşi de nevroze, psihoze şi "bube, mucegaiuri şi noroi" (asta e de la mine, de la Arghezi de fapt, dar cam asta era ideea), în timp ce artiştii din trecut trăiau în mizerie, sau măcar boem, dar creau opere pline de armonie, graţie, vibraţie şi profunzime (partea asta sigur l-ar fi uns la lingurică pe Dan C.-ul!), că artistul de azi are "un creier mare şi o inimă mică", în timp ce acela de ieri avea "o inimă mare şi un creier mai mic" (mă rog, nu ştiu dacă asta l-ar fi umplut de bucurie pe Flaubert să zicem, dar passons...). Mie discursul lui Hermanis mi s-a părut cam schematic - genul de sentinţă binară care nu se împiedică-n nuanţe pentru a spune ce vrea să audă publicul -, dar Hermanis însuşi e un tip OK, are ochi albaştri şi place la gagici, aşa că cine să-l contrazică sau fluiere?! (În plus, era la sacou iar pe primul rînd stătea soţia cu cei doi copii care orăcăiau cît zece, aşa că cine să-l tragă de mînecă...)
Apoi a vorbit Lepage. Nu pot spune că m-am înnebunit cum era îmbrăcat (cam "diva-like" după gustul meu - gen Afrim la ultimul UNITER), într-o tunică de mătase neagră cu dragoni (OK, el are un spectacol care se cheamă The Dragon Trilogy), dar chiar nu mai conta: a fost la fel de inteligent, de profund şi de în vervă ca-n ziua precedentă, cînd vorbise despre arta lui într-un "face a face" cu publicul - după ce cîteva fragmente dintr-un "Work in progress" al său (Lipsynch) lăsase o sală-ntreagă (care gemea de lume) absolut căzută pe spate!! Încerc să-mi măsor cuvintele, dar cred că nu am mai văzut de mulţi, mulţi, muuulţi ani ceva atît de frumos, de spectaculos, de just şi de simplu pe o scenă de teatru! Se spune că Lepage face un "teatru vizual" - pe lîngă film propriu-zis, 6 titluri, pe două dintre ele reuşind să le văd şi eu; şi, într-adevăr, fragmentele arătate foloseau ceea ce se numeşte "multimedia" - dar atît de discret, atît de elegant, atît de funcţional! O Poveste după Andersen (Omul care şi-a pierdut umbra) este exact asta: Lepage (care e şi actor) povestindu-i fetiţei sale (din spectacol) fabula lui Andersen, folosindu-se de o veioză cu care aruncă umbre chinezeşti pe peretele din spate... Un alt fragment (minunat de graţios şi hipnozitant de oniric) îi aduce un omagiu lui Cocteau (cel din filmul Le sang d'un poète) schimbînd pur şi simplu poziţia camerei de filmat, astfel încît Lepage - pe o bancă de metrou răsturnată pe podea - pare că se caţără pe pereţi... Lipsynch - mai complex şi mai ambiţios - vorbeşte despre incomunicabilitate, actorie, memorie şi Alzheimer şi reuşeşte (la un moment dat) să vină cu o ipoteză absolut uluitoare despre... originea Lumii: personajul principal (rînd pe rînd chirurg neurolog, soţ indiferent şi suveran pontif) proiectează pe un perete fresca lui Michelangelo din Capela Sixtină, izolează pe Dumnezeu învelit în norul Lui - şi bingo: vezi că de fapt e un Creier! "La început a fost Cuvîntul" - de fapt, Logosul, explică Lepage, adică Creierul... În faţa unei asemenea densităţi de idei - dar spuse simplu, cu o logică (inclusiv teatrală) plină de eleganţă - îţi dai seama că simpla "cronică de întîmpinare" (mi-a plăcut / nu mi-a plăcut) este complet depăşită: Teatrul lui Robert Lepage poate fi "savurat" doar în limitele acestea (spectacol solid, relaţii credibile între personaje, tensiune dramatică blabla...), dar, vorba bancului, ar fi păcat: e nevoie - pentru a-l înţelege (şi deci, savura) mai bine - de eseuri interdisciplinare, de oameni care cunosc ceva tehnologie multimedia, se descurcă în istoria vizualităţii, sînt la curent cu teoriile ştiinţifice de ultimă oră etc. etc.
Altminteri, e ca şi cum ai spune despre Leonardo da Vinci că e tipul de pe coperta cărţii ăleia - ceva cu un Cod...