Michelangelo Antonioni s-a stins şi el liniştit, în fotoliu, la câteva ore după Ingmar Bergman
Cineastul avea 94 de ani şi rezistase, vegheat de soţia sa cu 41 de ani mai tânără, unui atac cerebral suferit în 1985
Antonioni, ca şi Ingmar Bergman, a fost unul dintre cei care au influenţat profund istoria cinematografului mondial.
E incredibil, dar adevărat. În aceeaşi zi cu Ingmar Bergman, dar seara, s-a stins şi ultimul cineast legendar al cinematografiei mondiale - Michelangelo Antonioni. Avea 94 de ani şi, după spusele soţiei sale, Enrica Fico, s-a stins în linişte, în fotoliul său. Suferise în 1985 un atac cerebral care lăsase urmări. Trăia în scaunul cu rotile şi se exprima foarte greu, soţia slujindu-i drept translator şi de cele mai multe ori citindu-i gândurile. În 1994, când i-a ghidat din scaunul cu rotile pe John Malkovich, Jeremy Irons şi Fanny Ardant în Dincolo de nori / Al di là delle nuvole, producătorii germani erau atât de speriaţi că n-o să poată duce filmul la bun sfârşit încât i l-au dat ca ajutor pe Wim Wenders. Realizat după propriul său volum de povestiri, Quel Bowlig sul Tevere, Dincolo de nori era filmul său testament, cineastul interogându-se asupra forţei cinematografului de a pătrunde dincolo de luciul realităţii şi de a extrage adevărul. Cu alte cuvinte, asupra validităţii propriei sale cariere. Totuşi, nu avea să fie ultimul său film. În 2004 a mai realizat un documentar de 15 minute, Lo Sguardo di Michelangelo, şi tot în acelaşi an a semnat un alt scurtmetraj dintr-un grupaj intitulat Eros, la care au mai colaborat Steven Soderbergh şi Wong Kar-wai.
Pe lângă exegezele critice şi reacţiile cinefililor de pretutindeni, probabil că cele mai frumoase lucruri despre Michelangelo Antonioni le-a spus Jack Nicholson în 1995, când i-a înmânat la Los Angeles Oscarul pentru întreaga activitate: "În spaţiile pustii ale lumii, el a descoperit metafore care ne iluminează inimile tăcute, descoperind în ele şi o frumuseţe misterioasă şi teribilă: austeră, elegantă, enigmatică, bântuitoare." Jack Nicholson jucase rolul principal în Profesiune: Reporter (prezentat în America şi Anglia cu titlul The Passenger), revenirea la lungmetraj a lui Antonioni după o pauză de cinci ani după ce făcuse Zabriskie Point. Un film despre un om care preia identitatea altuia în încercarea disperată de fugi de sine.
A debutat târziu în lungmetraj, la 38 de ani
Michelangelo Antonioni s-a născut la 29 septembrie 1912 la Ferrara şi până să descopere regia de film a lucrat într-o bancă şi a făcut critică de film pentru un ziar local, ulterior pentru revista Cinema. A început apoi să colaboreze la scrierea scenariilor (l-a ajutat de pildă pe Roberto Rossellini la Una pilota ritorna). I-a făcut asistenţă de regie lui Marcel Carné la Les visiteurs du soir. Antonioni a debutat târziu, la 38 de ani şi primul său lungmetraj, Cronaca di un amore, a trecut în 1950 neobservat. A început să se vorbească despre autorul său şi dincolo de graniţele Italiei de-abia în 1960, când după patru filme realizate în decurs de un deceniu, semnează Aventura, urmat de alte două filme care au alcătuit o faimoasă trilogie, Noaptea şi Eclipsa. A urmat în 1964 Deşertul roşu. Stilul său era conturat, ca şi universul de aşteptare al publicului. Antonioni era deja considerat, alături de Federico Fellini, cineastul italian care reuşise să rupă cu neorealismul şi să impună un nou fel de cinema, modern.
Blow-up a fost cel mai mare succes internaţional al său
După ce la Deşertul roşu pictase în roşu decorul pentru a accentua angoasa eroinei interpretate de nou-venita Monica Vitti, Antonioni a trecut în Marea Britanie şi, doi ani mai târziu, a ieşit cu Blow-up, în care rolul principal nu mai era deţinut de o femeie, ci de actorul britanic David Hemmings. Pornind de la o povestire scrisă de Julio Cortázar, folosind aceleaşi cadre lungi şi dialoguri puţine care-i caracterizau deja stilul, Antonioni adâncea investigaţia asupra posibilităţilor celei de-a şaptea arte de a transcende realitatea, de a o pătrunde pentru a descoperi adevărul existenţei. Acesta a fost şi filmul său cu cel mai mare succes internaţional.
În 1970, Antonioni realizează Zabriskie Point, filmat în întregime în Death Valley din California, film despre care unii spun azi că "nu se mai ţine". Cinci ani mai târziu, în mai multe locaţii din Europa şi Africa turna Profesiune: Reporter, unul dintre filmele cu cele mai frumoase finaluri din istoria cinematografului şi un film în general subevaluat azi (deşi, dacă are vreo legătură, a fost în competiţie pentru Palme d'Or la Cannes.). În 1981, Il Mistero di Oberwald, realizat după Jean Cocteau, o readucea în faţa camerei pe Monica Vitti, dar succesul a fost palid, pentru ca un an mai târziu Identificarea unei femei să-l readucă în competiţia oficială de la Cannes şi în atenţia fanilor.
"Aşteptăm să ne ajungă sufletele din urmă"
"Pentru mine să fac filme înseamnă să trăiesc", spunea Michelangelo Antonioni. "Mă gândesc tot timpul la film", spunea tot el în singurul volum pe care l-a publicat, Quel Bowling Sul Tevere, publicat în 1983, care cuprinde 33 de scheciuri concepute ca nuclee ale unor posibile filme.
"Era un om care avea foarte mult umor, spunea că-i place să râdă, dar mai spunea şi că atunci când lua aparatul de filmat în mână, devenea glacial", îşi amintea ieri pentru AFP Aldo Tassone, directorul artistic al Festivalului Filmului Francez de la Florenţa. "Cinematograful pierde un autor fără de care n-ar fi fost acelaşi", a declarat ieri şi primarul Romei, Walter Veltroni. La sediul Primăriei din Roma se află începând de ieri dimineaţă un spaţiu unde oamenii se pot reculege şi unde pot aprinde o lumânare. Cineastul va fi înmormântat însă la Ferrara, mâine.
În Dincolo de nori există un moment în care e pomenită povestea unor europeni care au plecat într-o expediţie, în America Latină parcă. Au de urcat un munte. Se grăbesc îngrozitor, ca şi cum ar fi mânaţi din urmă, dar la un moment dat se opresc pentru că şerpaşii au rămas în urmă. "Ce faceţi?", îi întreabă ei pe localnici. "Aşteptăm să ne ajungă sufletele din urmă", răspund aceştia.