Dacă informaţiile furnizate de familii sînt corecte, Michelangelo Antonioni (94 de ani) a murit doar cîteva ore după Ingmar Bergman (89 de ani)... Vorba unei prietene de la Roma: "Ce se întîmplă?!"
Se întîmplă că amîndoi aveau o vîrstă foarte înaintată şi că morţile lor "în serie" pot fi o simplă coincidenţă... Desigur însă că nu cred asta; cînd am fost sunat de BBC - a doua zi după ce făcusem necrologul lui Bergman - pentru a face acelaşi lucru şi pentru Antonioni, nu m-am putut abţine să găsesc asemănări între cele două figuri tutelare ale cinematografului modern. Căci ele chiar există: de la cele mundane (amîndoi au murit "uşor, liniştiţi, împăcaţi") la cele mondene (amîndoi au fost iubiţi de femei superbe - Monica Vitti fiind un fel de Liv Ullmann meridională) şi pînă la cele "filozofice" (lipsa de comunicare - între bărbat şi femeie, la Antonioni, între bărbat şi femeie, dar şi între Om şi Dumnezeu, la Bergman) sau pur cinematografice (de la începuturi firesc de convenţionale la "(r)evoluţiile" estetice care i-au făcut inconfundabili).
După cum există deosebiri: Bergman a fost un anxios, un fel de "medieval" modern (vezi şi întoarcerea la Evul Mediu în două dintre cele mai cunoscute filme ale sale - A şaptea pecete şi Izvorul fecioarei), în vreme ce Antonioni a fost strictamente modern, fără nici un interes pentru trecut (Misterul de la Oberwald, adaptare după L'Aigle à deux têtes de Cocteau, este excepţia care confirmă regula şi mai curînd un import livresc). Bergman era un mistic contrariat, care ştia dinainte că nu va găsi Răspunsul, dar totuşi îl căuta, pentru că resorturile profunde ale existenţei sale erau marcate de o matrice teologică (familie de pastor etc.); Antonioni era un ateu, mai mult angoasat decît anxios, pentru care marile spaţii urbane conţineau tot misterul de care avea nevoie. Bergman era un nordic nocturn iar lumea sa (mereu aceeaşi: personală, narcisiacă, "indecent" de intimă), un tărîm spongios, umed, tîrziu-romantic; Antonioni era un italian din nord, mai temperat decît cei din sud, dar totuşi solar, "sec" iar lumea sa, una sofisticată, "branşată", cosmopolită. Bergman nu se simţea în largul său dincolo de spaţiul (geografic, dar mai ales afectiv: insula Farő & casa...) pe care-l cunoştea - dovadă că a făcut un singur film în afara Suediei (Oul de şarpe), care este un fiasco; Antonioni a cochetat cu "mondializarea" avant la lettre, ducîndu-se chiar pînă în China pentru un documentar (automat interzis de autorităţile locale!) şi făcînd trei filme de referinţă în Anglia, SUA şi Spania (Blow-up, Zabriskie Point, Profesiune: reporter), dintre care primul este o capodoperă. La Bergman, în fine, te întîlneşti cu Bergman, aşa cum la Fellini te întîlneşti cu Fellini iar la Tarkovski, cu Tarkovski: sînt cineaşti autoscopici şi autosuficienţi, pentru care Lumea încape într-un Stil, iar Stilul e Omul; la Antonioni, în schimb, nu te întîlneşti numai cu Antonioni - chit că Stilul este imediat recognoscibil - ci chiar cu Lumea contemporană lui: practic, poţi reconstitui anii '60-'70 din filmele sale ca şi cum ar fi vorba despre nişte documentare.
În mod ciudat, nu există nici un text despre Antonioni în cartea despre cinema pe care am publicat-o la Polirom: există numai referiri incidentale - în vreme ce Personei lui Bergman i-am dedicat cel mai lung eseu (plus ilustraţia copertei); or, pe Antonioni l-am şi cunoscut (la festivalul de la Capalbio, în 2004), "comunicînd" cu el prin soţia sa, Enrica Fico. Despre "patriarhul cinematografului italian" (cum l-a numit un cotidian) am scris, de fapt, puţin, deşi îi văzusem totalitatea filmelor (inclusiv puţin cunoscutele N.U. / Netezza urbana şi Amorosa menzogna, două scurt-metraje documentare în care neorealismul lăsa să se ghicească, deja, abstracţiunea frapantă din Eclipsa). În 2002, la festivalul de la Venezia, revăzusem Aventura într-o copie restaurată şi redescoperisem un "thriller". Iar într-o Dilemă mai veche (anii '90) am scris despre antologica scenă a Bursei din Eclipsa: unul din marile momente de cinema "în priză directă". Cum spunea şi Cristi Puiu în declaraţia din Evenimentul zilei, era "inevitabil să-ţi placă Antonioni". Aş adăuga: Şi Bergman!
Fotografiile amîndurora stau în biblioteca mea, veghindu-mă în timp ce scriu.
Una din întrebările puse în siajul morţii lor este semnificativă: mai "spun" ceva tinerilor aceşti doi mari cineaşti? Sincer, sînt sceptic: lentoarea amîndurora probabil că îi ţine la distanţă. Răgazul contemplaţiei este un lux pe care omenirea l-a pierdut şi ceea ce eu consider a fi un privilegiu - a sta minute lungi să asculţi dialogurile personajelor lui Bergman sau să urmăreşti angoasa Monicăi Vitti în momente în care scenariul pare să fi luat o pauză - devine o caznă pentru cei obişnuiţi cu clipurile (e vorba şi despre o maturitate emoţională pe care, e limpede, tinerii nu au cum s-o aibă). Dar mai cred că e vorba şi de ceea ce eu numesc "glanda cinematografică": un tip de sensibilitate care nu are nici o legătură cu vîrsta sau gradul de inteligenţă - aşa cum nici "urechea muzicală" nu are (cunosc oameni înfricoşător de inteligenţi care pur şi simplu nu înţeleg Cinematograful!). Cei care văd "ideologie" în Blow-up ratează, cred, ceva esenţial legat de această aventură pe celuloid: a sta să filmezi (şi apoi, să priveşti) un gazon londonez nu ţine de nici o "ideologie" - alta decît, eventual, aceea a Privirii. Şi nu e vorba de nici o "cerebralitate" aici - dimpotrivă: cred că cinematograful lui Antonioni este unul din cele mai sensibile din cîte există! Pentru că este vorba - pur şi simplu - de a simţi: foşnetul frunzelor dintr-un parc din Londra - ecou al ultimelor, uluitoare, 8 minute din Eclipsa în care "nu se întîmplă nimic" - nu este altceva decît intuiţia tradusă în imagini a acestui adevăr absolut, cu atît mai demn de crezare cu cît pare paradoxal: "misterul lumii nu e invizibilul, ci vizibilul"! O imagine face cît o mie de cuvinte - de aceea se vorbeşte atît de puţin, în Blow-up (în filmele lui Antonioni, în general). După cum, la Bergman, dialogul este esenţial pentru că despre asta e vorba - oameni care vorbesc, vorbesc, vorbesc, fără ca prin aceasta să se înţeleagă mai bine...
Dacă ar fi să iau două imagini din fiecare pentru a le arăta cuiva mult mai tînăr, spunîndu-i: "Uite, ăsta este Antonioni, ăsta este Bergman!", cred că aş alege - totuşi - scena tenisului imaginar din Blow-up (pentru primul) şi aceea a jocului de şah cu Moartea din A şaptea pecete (pentru al doilea): sînt în asemenea măsură "iconice" încît - într-o lume mai bună - probabil că ar fi intrat în cultura populară... Printre tot mai puţinii cinefili, au intrat deja: la aflarea veştii despre moartea lui Bergman, un user de pe un forum virtual a scris: "A aflat răspunsul la principala sa întrebare." Iar altul i-a răspuns: "I-a dat şah mat Moartea. Frumos meci, totuşi."
* Vorba lui Radu Cosaşu, la aflarea veştii...