Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Ancheta Decăderea criticii


Teatrul Azi, septembrie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Notă: Ancheta din care reproducem răspunsurile de mai jos a fost ocazionată de articolul lui Alice Georgescu Oameni cu păreri, Ziarul de duminică, 2 martie 2007, cel în urma căruia toţi nominalizaţii la Premiile UNITER pentru critică s-au retras din concurs.

Sageata 1. Se poate vorbi la noi, în ultimii ani (să spunem, din 2000 încoace), despre "o decădere calitativă a criticii de teatru", precum cea observată şi acuzată de doamna Alice Georgescu în articolul susmenţionat?
Sageata 2. Care sunt, în opinia dumneavoastră, cauzele obiective ale acestei decăderi (dacă ea există)?
Sageata 3. "Ce-i de făcut?"


Sageata 1. Cred că discuţia (binevenită) porneşte de la o dispută terminologică. Aceasta se poate tranşa uşor. Îmi imaginez că unii, precum Alice Georgescu, înţeleg prin "critică" numai cronica (de întâmpinare), şi folosesc pentru celelalte manifestări ale reflecţiei teatrologice termeni ca "eseu", "istoria teatrului" etc., domenii cărora nu pot crede că le contestă importanţa. Nu văd de ce nu ne putem pune de acord asupra termenilor înainte de a acuza în numele lor. Poate ar fi mai bine să se acorde premii pentru "teatrologie", ceea ce ar curma orice discuţie terminologică sterilă.

Sageata 2., 3. Întâi, o precizare: nu mă refer la critica de tip jurnalistic, la cronicile / anunţurile telegrafice din ziare (au rolul lor, dar nu sunt la chestiune), ci la ceea ce se publică în revistele culturale, în cele de specialitate (câte mai sunt) şi în cărţi.

Critica, mai larg, teatrologia, e expresia celor care o produc. A discuta despre starea criticii acum faţă de anul 2000 înseamnă a discuta despre cei care scriu în aceste domenii. Ce s-a schimbat de atunci? Unii au murit. Alţii scriu mai puţin sau deloc (Sebastian Vlad Popa, Victor Scoradeţ). Au apărut nume noi. Au dispărut reviste (de specialitate). Au apărut reviste noi. Nu mi se pare deloc că cei care scriau bine în 2000 scriu azi mai prost, mai neinteresant. Iar cei care scriau prost şi / sau fără coloană atunci, o fac, egali cu sine, şi acum (aţi cerut concizie, nu dau liste de nume...).

Aşadar, când cineva din generaţia matură îmi spune că "stăm rău", înţeleg, de obicei, "nu-mi plac noii veniţi". Când acelaşi lucru mi-l spune un tânăr, înţeleg că în maturi nu prea are încredere.

În ce mă priveşte, cred că principala problemă este lipsa criteriilor (vezi şi articolele mele din Teatrul azi, nr. 3-4, 2007 şi Observator cultural, 108(365)) şi a obişnuinţei argumentării (de preferinţă, logice). Foarte rar văd pe cineva în stare să scrie "Nu-mi place, dar recunosc că e foarte bun", şi să explice de ce. Din păcate, lipsesc şi reperele clare (nu există un cronicar respectat de toată lumea).

O mare pacoste este belşugul de cronici scrise în mod evident cu părtinire, umoral, când nu cu nepricepere şi inaderenţă la actul teatral (am dat unele exemple în articolul din TA), ceea ce nu face decât să diminueze încrederea în seriozitatea îndeletnicirii. O fac şi tinerii şi maturii. Dar nu cred că în alte perioade a fost altfel.

La polul opus, există o jenă de a scrie critic, mai ales faţă de numele mari. Sunt destui cronicari care îţi spun prin viu-grai că un spectacol li s-a părut prost, dar evită s-o scrie (eventual te felicită c-ai făcut-o tu deja...) Nici asta nu ajută la credibilitate.

O altă problemă serioasă este destul de precara instrucţie şi bagajul cultural uneori prea subţire. Nu cred că facultăţile de teatrologie ajută prea mult, dar despre starea şcolii de teatru, în general, altă dată. Ceea ce duce la o critică preponderent impresionistă şi la o privire suspicioasă asupra încercărilor de reflecţie filozofică asupra teatrului şi, în general, asupra încercărilor teoretice. Am fost şocat să constat că la susţinerea publică a unei excelente teze de doctorat la UNATC (Mirela Nagâţ, cu o cercetare monografică despre dramaturgia românească de azi, cred că prima de acest fel, sub îndrumarea Mihaelei Tonitza) în afara comisiei au fost doar profesorul Ceauşu şi cîţiva prieteni (nespecialişti); faptul că nimeni nu a făcut publicitate evenimentului nu e important: anunţurile oficiale existau la Facultate, dar cine trece pe acolo, cine urmăreşte ce se întâmplă? De fapt, nu interesează pe nimeni ce fac cei care nu aparţin de grupul lui restrâns. Lipseşte interesul pur profesional. Lucru pe care îl detectez şi în absenţa aproape completă a obiceiului citării în cronica de teatru. Mi s-ar părea foarte util ca o cronică să polemizeze explicit cu o alta, ca un cronicar să explice de ce nu e de acord cu ce a spus altul etc. Dar pentru asta ar trebui întâi să-l ia în seamă şi să-l citească.

Un alt lucru care se vede cu ochiul liber este o falie între "conservatori" şi cei care "promovează noul". Şi unii şi alţii par să o facă fără criterii estetice serioase, prea mult pe bază de afinităţi de grup sau vîrstă, în schimb cu multă vehemenţă. Aici, exemplul evident este susţinerea necondiţionată de care au beneficiat (mai beneficiază?) regizorii din grupul DramAcum, chiar în lipsa unor adevărate împliniri artistice (ce a făcut Alex Berceanu pînă acum?).

Cred că foarte nocivă este tendinţa de a reflecta prin cronici tot ce se întîmplă în teatru. Acest lucru nu se întîmplă în critica literară: nu se scrie despre tot ce apare. Cred că pe vremuri era altfel: nu spune o actriţă din Şase personaje... că încă aşteaptă să fie menţionată? Or, scriind despre tot, scrisul se diluează, despre spectacole obişnuite sau slabe nu ai ce scrie, menţiunile sunt laconice, analiza nu-şi are locul.

Încă ceva. Se poate observa un fel de intrare în tipar. O cronică "tip" conţine o punere în context, multe vorbe despre text (uneori cronica devine literară, nu mai are mult de a face cu spectacolul), cîteva despre regie, mai puţine, de obicei, despre scenografie, muzică, lumini, şi foarte puţin, cîte un cuvînt, de multe ori complezent - corect, măsurat etc. -, despre fiecare actor. Asta când cronica nu se transformă într-o descriere a drumului către teatru (mai ales dacă e vorba despre festivaluri) şi a impresiilor / trăirilor / amintirilor proprii ocazionate de eveniment. După asemenea cronici, artiştii rămîn cu un gust amar, au impresia că n-au fost luaţi în seamă (decît aşa, mai bine lipsă), iar cei care n-au văzut încă spectacolul nu pricep nimic din el.

Pe de altă parte, după ce citeşti, de exemplu, cronicile aplicate, serioase ale lui Mircea Morariu sau articole ca cele recente al Mirunei Runcan despre Purificare sau Balul, ca cel al Doinei Modola despre Pescăruşul, îţi vine să spui că nu stăm rău deloc...



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer