Fatherland e un film de Ken Loach, care Ken Loach a fost invitat de onoare la Anonimul, unde s-a plâns de zgomotul şi furia copiilor din piscină, drept care gazdele s-au constipat şi ne-au tăiat muzica. Le dedic din toată inima imnul oficial al acestei (absolut remarcabile, altfel) ediţii no. 4: Relax. Take it easy.
Dar Fatherland mai înseamnă şi Patria, iar Patria mai înseamnă şi cinematograful cu acelaşi nume, situat în buricul Bucureştiului. Şi motivul pentru care orice alt topic, poate mai cinematic, mai frumos şi mai puţin dureros, dar în nici un caz la fel de important, va mai aştepta puţintel. Patria, aşadar. Cinema-ul unde (pe vremea când se chema Aro) tata a făcut patru ore coadă pentru Vagabondul lui Raj Kapoor. Cinema-ul unde am tremurat în rândul trei la The Empire Strikes Back. Cinema-ul unde am văzut Marfă furată / Hot Stuff de patru ori în aceaşi săptămână. Cinema-ul unde Florin Piersic a venit pe scenă îmbrăcat exact ca-n film, la premiera Colierului de turcoaze. Cinema-ul în faţa căruia am suferit ca un prost (sau ca un copil) pentru că am cedat insistenţelor golăneilor din jur şi am vândut biletul obţinut cu greu la Ziua Z, pentru a merge la cofetărie, la bere, la fete, nu mai contează. Cinema-ul unde am văzut... Dumnezeu mai ştie câte filme, de la ruseşti şi coreene la yankee şi, evident, româneşti. În fine, cinema-ul (!?) în care nu vreau să mai calc în viaţa mea. Pute de trăzneşte, domnilor, şi asta-i cea mai mică problemă...
În momentul în care minţi luminate au decis "restaurarea" edificiului, panoul din faţă, pe care se afişau de fapt filmele, a rămas în grija reclamelor, drept care titlurile sunt acum scrise pe un marquee prăpădit, care arată ca şi cum ar fi fost părăsit, iar deasupra eşti invitat să te bărbiereşti sau să-ţi pui un tampon, depinde de gust. Tot atunci, scaunele, comode, ce-i drept, s-au trezit îmbrăcate într-un material şobolăniu care reţine toată transpiraţia (plus gume de mestecat cu diverse arome) iar ecranul, cândva panoramic, unul din cele două din întreaga ţară care permitea proiecţii pe 70mm (celălalt era Luceafărul, actualmente Cinema Pro) a fost redus la dimensiunile unei mese de ping-pong... şi aia strâmbă. Ai senzaţia că s-a îmbătat proiecţionistul sau că cineva a ciordit o bucată de pânză din ecran, să-şi facă o pereche de chiloţi sau o batistă - imaginaţi-vă că vedeţi o comedie cu Adam Sandler (extrem de idioată, vulgară, contradictorie, ipocrită şi, paradoxal, extrem de amuzantă) pe un soi de piramidă cu vârful tăiat, psihedelic, nu? Şi asta nu-i tot...
Filmele se aud ca şi cum ar fi proiectate de la Brăila şi se văd ca şi cum ar fi fost turnate în anii '60 şi de atunci au rulat încontinuu. Mă umflă râsul când mă gândesc că alde Tarantino şi Rodriguez şi-au hărtănit peliculele ca să pară venite direct de la Grindhouse - dacă le trimiteau o săptămână la noi problema era rezolvată. Şi am menţionat că înăuntru pute? Nu ştiu daca de vină sunt ăia care mănâncă pui în spate sau aurolacii care dorm în faţă, dar pute de-ţi mută nasul, domnilor, iar poanta abia cum vine: post film, în loc de genericul final, of course, care în România e un soi de Fata Morgana, o cucoană trece nonşalantă printre rânduri şi pufăie un deodorant atroce, care se combină cu duhoarea şi care... Cum, aţi mâncat recent şi nu vreţi să vă certaţi cu şireturile? OK. Eu mă opresc atunci, nu fără a constata, extrem de trist, că 1. mai bine l-ar închide de tot; 2. devine penibil să-i cerţi pe oameni că nu merg la cinema, atâta vreme când un cinema arată în halul ăsta; 3. dacă tot ce v-am povestit eu aici era un film, s-ar fi găsit critici "metaforici" care să susţină că Patria, eroina principală, e de fapt... patria.
Citeşte şi părerea lui Alin Ludu Dumbravă despre acest subiect.