Optimismul care mă încerca la sfârşitul lui 2006 cu prilejul aceluiaşi bilanţ este înlocuit astăzi de o imensă perplexitate. Mi se părea atunci că am depăşit stadiul promisiunilor, că maşinăria numită cinematografie a început să funcţioneze mai puţin spasmodic, că rândurile tinerilor regizori talentaţi se îndesesc şi că ne aşteaptă doar filme bune. Oare?
Hai s-o spunem pe a dreaptă: 2007 a fost un an schizoid.
Privit de la înălţimea Cannes-ului, a fost cel mai bun an din întreaga viaţă a cinematografului românesc. Strălucirea Palme d'Or-ului în mâinile lui Cristian Mungiu ne-a luat ochii şi minţile (iar dacă 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile va primi şi Oscarul pentru film străin, aşa cum prognostichează unii ziarişti americani, atunci vom înnebuni de-a dreptul). Ne batem cu pumnii în piept: le-am rupt gura, suntem cei mai buni, cei mai tari, cei mai talentaţi... filmul românesc face şi drege... Vă invit să respirăm adânc, să ne temperăm euforia şi să revenim cu picioarele pe pământ.
Anul 2007 este anul Mungiu. Punct. E munca lui, încrederea lui în propriile-i forţe, meritul lui că şi-a depăşit inerţia după cinci ani de stat pe tuşă, succesul lui pe deplin meritat pentru că, am mai spus-o şi o repet, 432 e un film fără cusur. Chiar şi faptul că filmul lui se află printre primele poziţii în topul încasărilor anului i se datorează tot lui care a avut ideea şi forţa de a organiza acea caravană cinematografică prin ţară când lumea s-a călcat în picioare ca să vadă 432. Sigur că aplauzele răsunătoare care-l înconjoară de la Cannes încoace se răsfrâng şi asupra României (în general, nu numai asupra cinematografului românesc). Dar ce a făcut restul suflării cinematografice româneşti în 2007?
Cifrele vorbesc.
Doar 6 alte premiere în afară de filmul lui Mungiu: California Dreamin' (nesfârşit) de Cristian Nemescu, Ticăloşii de Şerban Marinescu, După ea de Cristina Ionescu, Logodnicii din America de Nicolae Mărgineanu, Îngerul necesar de Gheorghe Preda şi documentarul de lungmetraj Război pe calea undelor de Alexandru Solomon. Cu excepţia filmului California Dreamin' care a adunat puţin peste 20.000 de spectatori ca urmare a premiilor obţinute la Cannes, Ibiza, Rabat, Bruxelles, Londra, Kiev, Sf. Gheorghe ş.a., celelalte s-au situat între 1.000 şi 9.000 de spectatori. Jenant.
Un singur film realizat independent (adică fără sprijin CNC) - Pescuit sportiv de Adrian Sitaru - care acum se străduieşte să facă rost de banii necesari pentru a trece pe suport de 35 mm ca să poată fi distribuit.
Numai 2 nume noi remarcate în festivalurile internaţionale: Radu Jude, care cu scurtmetrajul Lampa cu căciulă a obţinut nici mai mult nici mai puţin de 28 de premii, şi Adrian Sitaru care la Locarno, Sarajevo şi Namur a fost premiat pentru scurtmetrajul Valuri.
Restul e tăcere, vorba unui lungmetraj care se lasă aşteptat (deşi e de demult gata şi a circulat în afară, filmul lui Nae Caranfil va fi lansat în România în 2008). Cristi Puiu tace, Corneliu Porumboiu tace, Cătălin Mitulescu tace. Se pare că toţi gestează câte un scenariu. Cel mai harnic pare a fi Constantin Popescu care e în preproducţie cu primul său lungmetraj şi mai are în şantier alte două scurtmetraje.
Cele două concursuri de proiecte CNC ţinute în toamna lui 2007 au mai aruncat în joc şi alte nume noi pe lângă cele ale unor consacraţi, dar când şi dacă vom vedea finalizate filmele respective nu se ştie.
Una peste alta maşina cinematografiei merge poticnit şi riscă în orice clipă să se gripeze. E păcat pentru că, în mod paradoxal, deşi nu prea intră în sala de cinema, românul vrea să vadă filme autohtone... la televizor. Pe aceşti telespectatori mizează şi HBO care de zece ani include în programele sale cele mai interesante filme româneşti.