Alexandru Budac: Din cîte ştiu, eşti singurul critic de film care a avut inspiraţia să aplice criteriile estetice ale lui Vladimir Nabokov în cinematografie. O abordare destul de riscantă, dacă ne gîndim că literatura şi filmul (am putea adăuga: muzica şi artele plastice) presupun modalităţi de exprimare foarte diferite. Totuşi, de fiecare dată cînd l-ai pus la încercare (de pildă, într-unul din eseurile despre Hitchcock), crezul artistic al autorului Lolitei s-a dovedit perfect aplicabil. Acest transfer de la literatură la film funcţionează şi datorită faptului că e vorba de viziunea asupra literaturii, asupra artei, în general, a unui scriitor cu o sensibilitate ieşită din comun, care a înţeles foarte bine că valoarea estetică nu e stabilită dinainte, ci e creată de indivizi speciali care percep lumea din jurul lor cu totul altfel decît oamenii obişnuiţi. Am avut întotdeauna senzaţia că alegerea lui Nabokov drept reper în pledoariile tale pentru educarea gustului şi privirii în materie de Cinema se datorează accentului pus de el, în Lectures on Literature, pe imaginaţia fără limite şi abandonarea teoretizării - condiţii obligatorii pentru o autentică experienţă estetică. Aşa e?
Alex. Leo Şerban: Nu ştiu dacă sînt singurul - probabil că din România? (aici, deşi nu auzi, te asigur că există nişte rîsete...)
Literatura şi cinema-ul au modalităţi de exprimare diferite, dar eu cred (şi sper) că, pînă la urmă, criteriile estetice şi, pe cale de consecinţă, axiologice sînt tot aceleaşi. Valoarea este valoare, indiferent că ea este exprimată de Mozart, Monet, Montale, Montherlant sau... Monicelli (m-am străduit să aleg, după cum vezi, doar artişti care încep cu "Mo"). Nabokov îmi place şi pentru că este unul din acei artişti care ne-a lăsat nu doar o operă romanescă excepţională, ci şi un corpus de meditaţii, la fel de excepţionale, despre arta romanului (şi nu numai!). Le numesc "meditaţii", deşi - la o adică - prefeţele, eseurile şi cursurile sale de literatură compun o autentică operă de critic à part entière... În fond, nu sînt mulţi aidoma lui: în spaţiul anglo-saxon, singurul nume "greu" care-mi vine în minte este Henry James. Iar asta, dacă-mi permiţi să mai zăbovesc asupra lui Nabokov, cred că vine - la el - tocmai din exigenţa fantastică faţă de ceea ce înseamnă Artă, faţă de ideea de Valoare şi faţă de el însuşi, ca artist: pur şi simplu, Nabokov nu suporta ideea ca opera pe care avea s-o lase posterităţii să fie judecată pripit sau greşit, banal sau superficial. Opera lui şi, desigur, a altora: atunci cînd scrie - sau vorbeşte, la cursuri - despre Tolstoi, Flaubert, Proust ş.a.m.d., el arată cum trebuie citite operele fundamentale, iar sensul implicit al acestor (adeseori!) admonestări, polemici etc. este că dorea ca opera lui să fie judecată la fel de bine, adică de exact. Nu accepta aproximativul la fel de mult cum nu accepta lecturi inepte, de pildă cele ideologice...
El, ai punctat foarte corect, nu era un "teoretician" (deşi există, în cursurile sale, destulă materie pentru a-l acredita ca atare), era un mare artist şi - aş zice - şi un mare critic, prin asta înţelegînd acel om care ştie să citească o operă şi să mediteze competent asupra ei.
Or, cinema-ul nu are foarte mulţi artişti care să fi fost şi buni critici... Există Noul Val francez, care a pornit dinspre critică (Truffaut, Rohmer, Rivette, chiar şi Chabrol, pentru a nu mai vorbi despre Godard, scriau excelent), dar, odată deveniţi regizori, toţi aceştia au renunţat la "armele" (inclusiv în sens heraldic) criticii pentru a face film... Cu excepţia lui Godard, care a continuat să se războiască, precum i-e felul, cu filmele altora (chiar şi ale foştilor prieteni, vezi Truffaut) în filmele pe care le-a făcut şi - mai ales - în ale sale Histoire(s) du cinéma, care sînt mai mult nişte Exercices d'admiration, adică de critică în sens omagial: te "războieşti" cu o întreagă istorie cinematografică propunînd numai autorii care-ţi plac; cei care nu figurează, aproape că nu există...
Cred că Nabokov şi Godard au în comun două lucruri: un simţ al ierarhiei foarte dezvoltat, aproape "terorist", şi un simţ al detaliului, de asemenea, aproape "monstruos". Nabokov te învaţă să citeşti, subliniind că imaginaţia, gustul şi experienţa estetică sînt primordiale; Godard te învaţă să priveşti, făcînd apel cam la aceleaşi lucruri. Reverenţele lor la adresa marilor precursori sînt sincere şi, uneori, emoţionante - pentru că le simţi ca nişte polemici înverşunate cu tăvălugul istoriei şi cu tăvălugul opiniilor comune, care vor să amestece tot. Or, ei tocmai asta nu concep: pentru a (mai) exista Valoare (în sens tare), e nevoie de o ecologie severă. Şi, ca toţi "janseniştii", uneori sînt nedrepţi. Dar asta face parte din regula jocului...
A.B.: Dacă valoarea e creată de artiştii redutabili, atunci în ce constă autoritatea criticului?
a.l.ş.: Păi valoarea asta nu este, întotdeauna, ceva aparent, de la sine înţeles! Ea cunoaşte sincope istorice (vezi proasta părere a secolului 18 francez despre Shakespeare, de o pildă), eclipse, hiatusuri, lapsusuri... Trebuie să înţelegi contextele în care, să zicem, Shakespeare a fost negat sau subapreciat, dar asta nu înseamnă că trebuie să le dai şi credit. Sau poţi descoperi autori pe care contemporanii lor nu dădeau doi bani - poate, pentru că erau mult înaintea epocii lor - şi care, astăzi, pot fi apreciaţi la justa valoare.
Acest din urmă lucru se întîmplă, însă, mai cu seamă în literatură, eventual în pictură, dar nu am cunoştinţă de astfel de cazuri în muzică sau cinema. N-aş şti să spun de ce. E greu de crezut că mai există "mari compozitori", respectiv "mari regizori" din trecut de care să nu fi auzit... Nuanţările sînt întotdeauna binevenite, dar mă-ndoiesc că putem da peste cazuri de schimbare radicală a verdictului asupra unui regizor sau muzician.
Astăzi, cînd totul se relativizează, e mai necesar ca oricînd să repetăm şi să postulăm un lucru care contravine doxei dominante: anume că Valoarea este, ei da, eternă!
S-ar părea că nu fac altceva decît să contrazic ceea ce afirmam mai devreme, aşa că dă-mi voie să explic - mai ales că, din punctul meu de vedere, una n-o exclude pe alta:
1. evident că operele (şi, implicit, valoarea lor) sînt produsul unui anumit context istoric, cu valorile lui ş.a.m.d.,
dar
2. ele sînt, din însuşi acest motiv, eterne.
Nu este un paradox, este ceea ce aş numi "metafora muzeului": acolo sînt opere din toate epocile, unele mai "bune" (din perspectiva prezentă), altele mai "proaste"; toate au fost, însă, (mult) apreciate la vremea lor...
Conform paradigmei relativiste, ar însemna ca acel muzeu să nici nu poată funcţiona, pentru că operele ar fi permanent scoase/mutate/readuse în prim-plan de capriciul epocii istorice în care ar fiinţa şi de schimbarea punctelor de vedere despre valoare. Admitem că o asemenea situaţie este absurdă şi neproductivă pentru ideea de muzeu şi, deci, de valoare?
Ei bine, valoarea (aceea "de la un moment dat") rămîne valoare, chiar şi atunci cînd o epocă ulterioară nu o mai consideră astfel; iar cei care ştiu că "a fost valoare" (şi, deci, este, sub specie aeternitatis) sînt experţii.
Să presupunem că, la un anumit moment dat, Shakespeare va intra - din nou - într-o eclipsă a receptării... Piesele sale nu vor mai fi jucate şi omenirea, în ansamblu (să riscăm o astfel de generalizare grandioasă), nu va mai rezona cu operele sale... Va însemna asta, cumva, că "Shakespeare nu este valoros?" Nicidecum; va însemna, pur şi simplu, că epoca aceea nu se va ridica la înălţimea operei lui. Shakespeare va (re)intra într-un con de umbră, aşteptînd clipa în care ar fi redescoperit. Iar cel care ar face-o nu va fi, neapărat, un critic: ar putea fi un regizor, sau un actor, sau un dramaturg - un artist.
Cred că un critic/expert este cel care descoperă - înaintea altora - valoarea unui artist. Această descoperire poate fi recunoscută, şi deci validată, de opinia comună, dar faptul acesta este secundar (este important doar pentru autoritatea acelui critic). Rezultă logic că lucrarea sa este strict contemporană: nu poţi "descoperi" autori deja descoperiţi, ar fi ridicol. Poţi, cel mult, demonstra că un autor din trecut nu a fost just apreciat la vremea sa şi-l poţi repune în circulaţie, aşteptînd verdictul celorlalţi. Dar cred, totodată, că un critic are a se măsura cu autorii contemporani lui, lăsînd istoricilor şi eseiştilor sarcina de a scrie despre marii autori ai trecutului.
Acestea fiind spuse, validarea unui critic vine din faptul că verdictele sale cîştigă bătălia cu timpul. Autorii "redutabili" pe care a mizat el, la un moment dat, sînt blazonul lui. Nu este un critic bun pentru că repetă ceea ce deja a devenit un loc comun; este un critic bun pentru că a spus/scris, înaintea tuturor, că autorul X este mare. Din asta vine autoritatea lui.
A.B.: Ai atins de cîteva ori, în discuţiile noastre, o problemă delicată, extrem de veche (o putem urmări pînă la Platon, unde îşi are sursa, de altfel) şi de nestăvilit în energia cu care aprinde polemici: relaţia artei cu adevărul. Ori de cîte ori este invocat, adevărul sfîrşeşte prin a fi asociat cu "realitatea, exact aşa cum este ea" sau, mai rău, cu onestitatea artistului. În plus, adevărul trebuie să-şi dovedească capacitatea de a ţine straşnic laolaltă reţelele noastre morale, să confere coerenţă unuia sau mai multor mesaje menite a ne aduce într-o stare de veritabilă trezie. Pe scurt, toate discuţiile actuale despre adevăr în artă se reduc la angajamentul etic şi la mesajul social. Cred că valoarea estetică nu trebuie niciodată definită pornind de la diversele teorii ale cunoaşterii, şi cu atît mai puţin prin invocarea relevanţei morale, sociale ori a analizei ideologice (de orice orientare ar fi ideologia). Eu unul, îl voi susţine întotdeauna pe regele Polixenes din The Winter's Tale, care în actul al IV-lea îi spune Perditei "The art itself is nature". Ştim foarte bine că natura e înşelătoare, mincinoasă, capricioasă...
a.l.ş.: Onestitatea artistului, cum ştim, nu intră la socoteală. Onest faţă de cine? Faţă de arta sa, ar putea veni răspunsul - numai că noi cunoaştem, vai, destule cazuri (glorioase) de artişti aserviţi puterilor momentului care au creat la comandă, iar ceea ce au creat au fost uneori, iarăşi vai, capodopere... Pentru a relua un loc comun, arta are propriul său adevăr, care nu are legătură cu "adevărul".
Pe de altă parte, este evident că acel adevăr (al artei) nu are legătură nici nu "realitatea, exact aşa cum e ea". Operele cu adevărat mari nu doar că dau socoteală numai propriului lor adevăr, dar ele schimbă, de multe ori, "realitatea aşa cum e ea" (aşa cum o ştim). Ele înseamnă o tulburare a acelei "realităţi" - şi, pe cale de consecinţă, a "reţelelor noastre morale". Asta nu înseamnă că ele trebuie să fie subversive cu orice preţ - eventual, să-şi propună asta; dar orice operă cu adevărat fundamentală re-fundamentează mentalul acelei epoci.
Pentru a lua un exemplu la îndemînă: Lolita nu este "un îndemn la pedofilie" (asta ar fi "lectura" tristă, îngustă, mic-burgheză (dar şi proletară!), a cărei meschinărie îl ulcera pe Nabokov pentru că nu are nicio legătură cu lectura adevărată, adică estetică), este doar un roman care are drept personaj principal un pedofil. A reduce bogăţia estetică a unui astfel de text la preferinţa sexuală a personajului principal este la fel de inept ca şi a susţine că Hamlet este o piesă despre castelul Elsinore...
Revenind la "adevărul artei": acesta nu are de-a face nici cu morala, nici cu absenţa acesteia; pur şi simplu, morala nu este scopul final al unui act artistic. Dar lucrarea artei asupra noastră deşteaptă, nici nu s-ar putea altfel, toată "lucrătura" morală, socială, eventual ideologică al cărei rezultat sîntem. Cu cît opera respectivă este mai adevărată - adică mai capabilă să deştepte lucrurile acelea -, cu atît este mai valoroasă. Operele care nu fac altceva decît să mîngîie obişnuinţele morale/sociale/etc. în sensul părului sînt de slabă valoare - şi ele însele năpîrlesc, lăsînd în urmă un ghem de păr. Colorat în culorile timpului.
A.B.: William Kerrigan, un reputat profesor american, a făcut o distincţie interesantă între "critics" şi "scholars" ("critici" şi "învăţaţi/cărturari"). Distincţia a apărut în urma disputelor dintre specialiştii în Shakespeare, dar s-a extins repede la întreg studiul literaturii. Criticii, susţine Kerrigan, cred în personajul literar, în "efectul biografic". Mai simplu spus, un scriitor îşi dă măsura creativităţii în capacitatea de a insufla viaţă paginilor sale. Pentru a putea vorbi despre piesa Hamlet, trebuie să-l înţelegi mai întîi pe bărbatul Hamlet, trebuie să-i studiezi deciziile, acţiunile, evoluţia scenică. Învăţaţii, în schimb, cred că nu există individualitate creatoare şi că orice personaj literar se reduce la cuvintele aşternute pe hîrtie şi nimic mai mult, iar a vorbi despre "dezvoltarea sau transformarea" acestuia e neîntemeiat şi ridicol. Ar fi interesant de verificat dacă o bifurcaţie asemănătoare celei descrise de Kerrigan se regăseşte în celelalte arte, întrucît e evident, ne place sau nu, că trăim într-o eră a învăţaţilor (poststructuralişti, deconstructivişti, istorişti şi mulţi alţii). Criticul apreciază manierele mereu surprinzătoare în care forma şi conţinutul intră în armonie, pe cînd învăţatul vede fie numai forma, fie numai conţinutul operei literare prin nişte lentile focalizate înainte de a se aşeza la citit.
Ludwig Wittgenstein nu a fost nici critic, nici scholar, ci un filozof genial, însă cu atitudini cel puţin stranii faţă de artă. De exemplu, a avut asupra cinemaului o percepţie pur tehnică. El a comparat filmul cu automobilul supus permanent procesului de uzură fizică. Un film vechi e la fel de greoi precum un automobil vechi. Despre alegoriile lui Shakespeare a afirmat (în Însemnări postume) că sînt proaste şi că autorul lor e doar un "creator de limbaj" şi de lumi nerealiste, asemănătoare viselor. Înzestrarea Bardului din Stratford, considera gînditorul vienez, constă în talentul de a "trasa linii" menite a ne convinge că merită să fie privite. Nu e cumplit de nedrept şi de reducţionist să caracterizezi un mare poet (prozator, cineast, pictor) doar ca pe un abil mînuitor de forme?
a.l.ş.: Cu siguranţă, numai că, fiind vorba despre un "filozof genial" - ca Wittgenstein -, gîndurile sale nu pot să nu ne intereseze. Ele pot, în funcţie de dispoziţia noastră, să fie percepute drept o miopie caracteristică filozofilor (vezi şi Noica), o lipsă de aderenţă la universul shakespearian per se sau la limbajul poetic pur şi simplu, sau drept o intuiţie cu adevărat "genială"... Uneori, nedreptăţile unor mari minţi faţă de realizările altor mari minţi sînt mai semnificative decît "dreptăţile" unor minţi mijlocii, care nu fac decît să repete platitudini.
Părerea lui Wittgenstein (pe care n-o ştiam) mi se pare, deci, semnificativă în măsura în care-l descrie pe Wittgenstein mai mult decît pe Shakespeare. Sau pe Wittgenstein-în-relaţie-cu-Shakespeare. Căci ce înseamnă, în fond, "lumi nerealiste, asemenea viselor"? Eu văd aici însăşi definiţia cinema-ului! Or, Shakespeare n-a făcut filme, din cîte cunosc?! Apoi, "creator de limbaj" - dar care scriitor (mare) nu este aşa ceva? Dacă Wittgenstein a vrut, prin aceasta, să bagatelizeze meseria însăşi de scriitor, tot ce pot spune e că i-a ieşit un mare adevăr: într-adevăr, un scriitor creează limbaje. (Şi un cineast "creează limbaje". Şi un pictor etc. Dar cred că este evident că iritarea - bănuiesc eu - a lui Wittgenstein vine din faptul că un scriitor, ca Shakespeare, "se joacă" cu limbajul verbal...) Aş spune: cu cît un scriitor este un "creator de limbaj", cu cît reuşeşte să creeze "lumi nerealiste", "asemenea viselor", cu atît este mai mare. Căci visele pot fi mai semnificative decît întămplările diurne ale vieţii. Iar viaţa văzută ca vis (nu e nevoie să-l invocăm pe Calderon pentru asta) este unul din acele lucruri rare, infinit preţioase, care validează valoarea unui scriitor... Adevărul poate fi, uneori, acea privire vizionară care descoperă infinitul în grăuntele unui vis: cine poate afirma cu tărie că ceea ce ni se întîmplă în vis nu este mai "real", mai "adevărat" şi mai semnificativ decît ocurenţele înşelătoare ale stării de trezie?
Cît priveşte distincţia (dihotomia, polemica...) între critici şi cărturari, îţi propun, dragă Alex, să o lăsăm pentru o discuţie ulterioară. Nu de alta, dar poziţiile sînt într-atît de tranşante şi de aparent ireconciliabile încît am nevoie de un răgaz de deliberare pentru a mă dumiri în care dintre ele mi-ar plăcea să figurez (rîsete, din nou)...