La încheierea acestei zile, competiţia TIFF 2009 a depăşit jumătatea proiecţiilor. Din ce am văzut pînă acum, în topul meu conduce My Marlon and Brando, filmul turcesc în care protagonişti sînt actorul irakian Hama Ali Kahn şi actriţa din turcoaică Ayca Damgaci. Titlul acestui film reproduce un vers dintr-o poezie în care actriţa cîntă dragostea pe care o simte pentru Ali Kahn. Îi mărturiseşte că e mai important decît soarele, plus alte şi alte dulcegării de amorezat(ă), apoi îi spune că e mai intens decît paginile din Marquez şi că e şi Marlon şi Brando pentru ea (am vorbit despre film în relatarea de duminică). Un alt film bun din competiţie a rulat în seara asta, Kabuli Kid, film la care o să revin mai jos. Mie mi-a plăcut şi A Complete History of My Sexual Failures, unde Chris Waitt abordează teme care întotdeauna mi-au stîrnit interesul: problema fostelor relaţii, sedimentele rămase din fostele relaţii în conştiinţă, marea iubire, depăşirea crizei identitare provocată de pierderea unei iubiri. O să revin şi la această poveste după o scurtă oprire la Mika Kaurismäki.
Ei bine, după duda intitulată Napoli Helsinki all night long (despre care am vorbit în prima zi), eram hotărît să nu mai văd niciun film de-al lui Mika Kaurismäki. Noroc că nopţile în care stau şi scriu sînt un sfetnic bun şi că oboseala care mă cucereşte în fiecare zi de festival mă scoate total din lumea asta cinci-şase ore / noapte (somnul e un veritabil restart de sistem). Ideea e că am intrat la mediumetrajul Liar al lui Kaurismäki, lîngă care a fost livrat la pachet şi scurtmetrajul Jackpot. Peste cincizeci de minute primul, aproape treizeci al doilea. Ei bine, Liar e o bijuterie cinematografică. E o conversaţie cu Godard, una omagială - personajul din Liar (cu un nume demenţial - Ville Alfa) merge la cinema să vadă Band a part, Ville e un personaj inspirat de caracterele tinere ale lui Godard, e călit în plictisul existenţei, e iubitor de înţelepciune, pe care o afişează în discuţiile cu tovarăşul său de capă şi spadă, de care dă dovadă în clipele în care-şi convinge rudele să îi dea bani pentru a-şi realiza idealurile nobile, sau pentru a-şi calma suferinţa sufletească. Ville e jucat de fratele lui Mika, Aki Kaurismäki, a cărui figură de vulpoi tînăr, anulată la nevoie în imaginea unui copilaş amărît, oropsit, merge de minune în poveste. Şi Jackpot e interesant, un fel de apocalipsă socială după Mika Kaurismäki. Ce faci dacă începi să realizezi că eşti un looser total? Cînţi şi aştepţi sfîrşitu' lumii. Cam asta e ideea filmului.
Aceeaşi întrebare stăruie şi în mintea lui Chris Waitt, tot un looser de clasă, un grunge-british-guy, melancolic, depresiv, care se autovenerează - e mai mult decît narcisist, îşi cultivă stilul grunge şi devine inflexibil în raport cu propria imagine, atît de intens subliniată încît lasă impresia că e studiată cap-coadă. El nu mai are cum să aştepte sfîrşitul lumii, lumea sa a trecut deja la linia de sosire în viaţă. Fiind încă tînăr, trebuie ă găsească o soluţie, trebuie să îşi mute propria persoană pe o altă pistă, pentru o altă cursă. Problema lui e că în fiecare istorie amoroasă a fost părăsit de prietenele sale. De toate, toate. Cel puţin aşa susţine el. Dar, după o cursă de o oră şi jumătate, în care îşi vizitează fostele iubite (pe cele care îl mai primesc în casă) pentru a afla care-i sînt problemele, încît să le corecteze în viitor, încă e destul de greu de crezut că lucrurile au stat chiar aşa - Complete History e un film documentar -, e greu de crezut că nu e pic de ficţiune în poveste. Sînt cîteva puncte în film care par out of this world - de exemplu, tipul înghite în cîteva minute o cutie şi jumătate de viagra, sau afişează o inocenţă puerilă cînd fetele rememorează tîmpeniile pe care el le făcuse în relaţia lor, - care fac din omul ăsta un personaj de ficţiune - e bigger-than-any-life-you-can-imagine-in-that-setting, ceea ce e greu de luat ca atare chiar dacă mesajul publicitar spune că viaţa bate filmul.
Documentarul lui Waitt trece prin toate clişeele (că tabu-urile au devenit clişee în postmodernismul tîrziu) sexualităţii ca trăire pur fizică, tradusă ca pasiune pentru sex care a înlocuit pasiunea pentru celălalt ca suflet-pereche, apoi vizitează pierderea-de-sine în contemporaneitate, alienarea contemporană, văzută ca lipsă a potenţei sexuale. Goana după recuperarea potenţei e un adevărat thriller la mişto în care Chris ajunge la psihanalist, la consilierul psihologic pe probleme sexuale, la urolog, la consilierii specializaţi în tehnici orientale de recuperare a vînei sexuale, la stăpîna sado-maso, la agăţat pe net, la disperare - că niciunul dintre tehnicienii ăştia nu are o soluţie viabilă. Waitt vă va ţine cu zîmbetul pe buze pînă către final. (Re)Întîlnirea marii lui iubiri, Vicky, îl umanizează complet. Ea plînge, el îi spune că e frumoasă, îi mărturiseşte iubirea ce i-o poartă şi speranţa sa de a ajunge din nou împreună, lucru imposibil pentru că ea era deja implicată într-o altă poveste şi aştepta un copil. Comedia (puteţi pune accentul pe orice silabă) se transformă în dramă şi pentru zece minute sufletul mai are o şansă în faţa corpului. Mie mi-a plăcut filmul datorită subiectelor dezbătute şi din acest motiv l-am prizat la modul lejer, iertîndu-i situarea la limită, între ficţiune şi realitate (unde, totuşi, ficţiunea e o presupoziţie).
Ultima istorie a zilei de ieri a fost Kabuli Kid, un proiect neorealist (oraşul real e platou de filmare, actori sînt oamenii locului) afgano-francez, regizat de Barmak Akram, aflat în competiţie. Stă aproape de Marlon and Brando în topul meu, cu un plus pentru filmul turcesc fiindcă e mai provocator din punct de vedere cinematografic - jocul ficţiunii cu realitatea, întîlnirea lumii reale cu interesele de poveste ale autorului (o poveste care, la rîndul ei, a fost cîndva reală). Dacă e să fac o comparaţie între cele două pelicule, prin prisma diegezei construite între realitate şi ficţiune - filmul turcesc e interesat de ficţiune, dar se foloseşte de realitate pentru a o reda, filmul afgan e interesat de realitate, pe care o eliberează printr-o istorie fictivă. Copilul din titlu e al unei femei. Chipul femeii îl căutăm necontenit pe ecran. Ea abandonează copilul pe bancheta unui taxi. Şoferul de taxi porneşte în căutarea femeii, avem înainte un road-movie din ale cărui detalii cunoaştem lupta de recuperare psihică şi economică a populaţiei din capitala Afganistanului, după război. E o poveste despre sărăcie şi speranţă, despre omenia de zi cu zi şi despre revoltă (ca proces mental, nu ca exteriorizare violentă) împotriva stării de fapt. De văzut!
Descarcă povestea filmelor din TIFF 2009 aici.