Semnificaţia care se degajează pînă la urmă din ele pare perfect naturală, ca şi cînd nu artistul ne-ar vorbi prin intermediul realităţii, ci realitatea ne-ar vorbi prin intermediul artistului. Şi, dată fiind natura acelei semnificaţii, Porumboiu nici nu putea să ajungă la ea pe altă cale; aceasta era singura cale cinstită. Filmul e despre relaţia şubredă şi alunecoasă dintre realitate - fapte, lucruri - şi semnele folosite de oameni ca să dea sens faptelor şi lucrurilor: adică în primul rînd cuvintele. Şi ce-i acel cinema pe care-l cunoaşte toată lumea dacă nu un limbaj de semne convenţionale înrudit cu acela al cuvintelor? Iată de ce Porumboiu nu putea să-l folosească: drama din Poliţist, adjectiv e drama cuiva a cărui realitate se goleşte dintr-odată de sens în timp ce e invadată de semne, or, o asemenea dramă n-are cum să reiasă dacă autorul nu menţine riguros distincţia dintre semne şi lucruri. Poliţist, adjectiv nu numai că exemplifică strălucit principiile realiste formulate de André Bazin încă de-acum cincizeci şi ceva de ani, dar le mai şi justifică încă o dată.
Notă: Andrei Gorzo a scris pe larg despre acest film aici.
Citiţi scenariul filmului Poliţist, adjectiv, un volum publicat de Editura LiterNet.