am citit cu mare interes analiza pe care ai făcut-o filmului lui Corneliu Porumboiu în trei numere succesive ale Dilemei vechi. Nu este o cronică propriu-zisă, ci un eseu în toată regula - care demonstrează cu asupra de măsură seriozitatea cu care ai privit filmul. Sînt total de acord cu tine că este un film important pentru cinematograful românesc; dar nu sînt de acord că motivul pentru care este el important ţine de "realismul" filmului. Aş spune că, dimpotrivă, dacă Poliţist, adjectiv este important, este tocmai pentru că este un pas - îndrăzneţ, într-adevăr - (mult) în afara "ţarcului" realist...
Analiza ta este o investigare, pas cu pas, a felului în care Porumboiu evită capcanele "convenţiilor" cinematografice. Aşa este; pentru că Poliţist, adjectiv nu este un "film poliţist" (substantiv + adjectiv), ci un film cu poliţist (poliţistul Cristi, interpretat de Dragoş Bucur). Cu poliţist (ba chiar, cu mai mulţi poliţişti), cu urmăriri, filaje, discuţii cu superiorii - şi, pentru că se întîmplă în România, cu multă birocraţie. Iar birocraţia înseamnă aşteptare (inclusiv ca să intri la şefu'). Cred că, aici, Porumboiu este mult mai interesat de un soi de comicărie kafkiană decît de faptul însuşi al aşteptării ca "mostră de realism". Ştim cu toţii cum se aşteaptă - şi cît de realistă (prea realistă!) poate fi o aşteptare, în România. Iar timpii morţi - în care se aşteaptă -, cu siguranţă nu i-a "descoperit" vasluianul nostru: L'avventura lui Antonioni (1960) este un film de 141 minute în care spectatorul aşteaptă să afle misterul dispariţiei unei femei (şi nu-l află); Der Stand der Dinge / Starea lucrurilor al lui Wenders (1982) este un film despre aşteptarea reînceperii lucrului la un film, "timpii morţi" devenind timpii concreţi ai filmului despre un film care nu se mai face... Sînt lucruri pe care cinema-ul le-a bifat de multişor - şi am certitudinea că Porumboiu ştie bine acest lucru. De ce ne lasă, atunci, "în aşteptare"? De ce toate acele cadre lungi, în care "nu se întîmplă nimic"? Pentru a ne arăta "cum se aşteaptă", "cum se filează", "cum se urmăreşte" - sau "cum se mănîncă o ciorbă", în timp real? Pentru a polemiza cu "convenţiile filmelor de acest tip" (adică poliţiste), spui tu. Posibil. Dar dacă povestea asta cu "film poliţist" e aşa, mai mult o capcană pusă de regizor? (Un red herring, ca la Hitchcock.) Dacă deconstrucţia vizează mai mult decît genul (poliţist, adjectiv)? Dacă ceea ce vizează el este însuşi stilul realist (adjectiv) - dar nu pentru a-l face să "triumfe", plenar, pe ecran, ci pentru a-l submina?
Spui la un moment dat (inspirat de André Bazin) că Porumboiu nu manipulează realitatea pentru a-i da "un sens" - sensul lui -, ci că o lasă (cît de cît) întreagă, aşa cum e ea, tern-placidă, fără a interveni. Pentru mine, teoria aceasta e o iluzie. Nu văd cum un regizor poate să "nu intervină": din clipa în care a gîndit o scenă şi a pus camera în faţa ei, el a intervenit (realitatea aceea este realitatea lui!). Dacă intenţia lui Porumboiu a fost de a arăta lipsa de sens a celor petrecute pe ecran, atunci ceea ce vedem este chiar asta: cadre care arată "lipsa de sens". Sensul lor este lipsa de sens. "Semnele" nu dispar (pentru că nu au cum să dispară); ele, pur şi simplu, semnifică altceva. Atunci cînd el lasă să curgă un cadru foarte lung, ceva îmi spune că intenţia lui nu este să "umple" cadrele acelea cu realism (un realism brut, opus "realismului" pre-făcut al filmelor convenţionale...), ci să le golească de conţinutul lor realist pentru a construi altceva. Nu vrea să ne arate transparenţa acelor lucruri (felul în care prin ele avem acces, ca spectatori, la o esenţă + transcendenţă: trăirea în acelaşi loc a duratei); vrea să le opacizeze durabil pentru a putea vedea, în locul lor, o abstracţiune. Toată realitatea se comprimă, la final, în acele semne (convenţionale!) desenate cu creta pe o tablă - în care durata devine o funcţie (d), personajele devin x, y, z, iar aşteptarea este marcată prin "A". Flagrantul se reduce la o schemă. Nu văd în asta o simplă "polemică" (oricît de inteligentă / interesată) cu ideea de film poliţist: văd o polemică (extrem de inteligentă şi la fel de interesantă) cu însăşi ideea de film realist.
În concluzie (acea concluzie pe care, cum bine spui, Porumboiu se fereşte s-o tragă - de aceea şi putem avea păreri divergente despre acelaşi film!), cred că Poliţist, adjectiv semnifică - într-adevăr - ceva foarte important (pentru cinematograful românesc în general, pentru cel al lui Porumboiu în special): desprinderea de "modelul" (neo)realist. Aventurarea într-o zonă pasionantă, post-antonioniană, în care "realismul" nu mai este decît accesoriul (necesar) al unui tablou abstract. Şi pentru că se întîmplă la Vaslui, România, acest tablou nu poate fi decît perpetuu absurd şi intermitent de comic. Porumboiu a descoperit abstracţionismul ca produs derivat al birocraţiei. Şi poliţismul (substantiv) ca timp mental real, demonstrat cu DEX-ul.
Citiţi scenariul filmului Poliţist, adjectiv, un volum publicat de Editura LiterNet.