Există o dramaturgie nouă pentru teatrul de animaţie dedicat adulţilor? Răspunsul nu este uşor de dat, întrucât e diferit în funcţie de spaţiul cultural de referinţă. În mediul autohton, pare a fi strict negativ. Argumentele se bazează pe o serie de spectacole de gen, mai vechi sau mai noi, care sunt exclusiv non-verbale. Multe dintre ele au la bază o temă contemporană pe care o explorează cu mijloace specifice animaţiei. Mai există şi producţii care dezvoltă un scenariu, autorul acestuia fiind de regulă însuşi regizorul spectacolului. Mult mai rar, se întâmplă ca un dramaturg să conceapă scenariul pentru aceste spectacole non-verbale. Exemplele le găsim la Teatrul Ariel din Târgu-Mureş, sau la Gong, în Sibiu. De aici, însă, şi până la spectacolele în care piesa contemporană, cu personaje şi replici de actualitate, să se audă pe scena teatrului de animaţie, mai este drum lung de parcurs... pe care teatrul francez îl parcurge cu metodă şi în formule variate.
Improbabilul viitor al bulevardului - Iulia Popovici
La Dame de chez Maxim, piesa lui Georges Feydeau, a fost montată în 2009 de un apreciat regizor francez, Jean-François Sivadier, pe o încă şi mai apreciată (şi serioasă) scenă pariziană, cea a Teatrului Odéon. Textul, o comedie deşănţată, construieşte o serie infinită de quiproquo-uri, confuzii şi răsturnări neaşteptate şi improbabile de situaţii, în care se amestecă de la poveşti de dragoste şi excesele societăţii de provincie faţă cu fascinaţia modei pariziene, la soluţia deus ex machina a unui scaun "magic" descoperit de doctor, care-l imobilizează, în stare de inconştienţă amnezică, pe cel aşezat. Oare de ce un regizor care montează, de regulă, texte precum Lear sau Moartea lui Danton s-ar apuca, dintr-odată, de o comedie bulevardieră, cam şubredă în partea a doua şi scrisă cu un secol în urmă? Ca mulţi colegi ai săi de breaslă, din Franţa ca şi de aiurea, Jean-François Sivadier e în căutarea unei breşe nu a divertismentului lejer, ci al teatrului popular, e convinsă Iulia Popovici. "A teatrului ca plăcere inteligentă, ţinând piept autoflagelării către care, ţintind la tragic, alunecă scena contemporană..."
Noul teatru polonez - un teatru al trăirilor personale - Jaroslaw Godun, director Institutul Polonez
Witold Gombrowicz, Stanisław Ignacy Witkiewicz, Jerzy Grotowski, Tadeusz Kantor, Sławomir Mrożek sau Tadeusz Różewicz sunt doar câteva nume de polonezi care au creat teatrul polonez modern. Sunt pilonii de sprijin ai acestui teatru. Personalităţi diferite, îi leagă experimentul, dar reprezintă mai mult de atât. Cu toţii sunt creatori nonconformişti, îndrăzneţi, ba chiar demolatori ai convenţiilor osificate, ai realităţii cosmetizate. Jaroslaw Godun îşi asumă riscul de a stârni indignare şi proteste în rândul criticilor conservatori, afirmând cu toată convingerea că, în prezent, teatrul polonez se poate lăuda cu alte nume de oameni de teatru talentaţi, nonconformişti, care pot sta cu onoare alături de mari creatori din istoria teatrului polonez: Jan Klata, Paweł Sala, Ingmar Villqist, Przemysław Wojcieszek, Marek Pruchniewski, Andrzej Saramonowicz, Krzysztof Bizio, Paweł Demirski, Michał Walczak, Maciej Kowalewski, Krzysztof Warlikowski, Krystian Lupa. Ei sunt cei care au salvat teatrul polonez de la stagnare şi declin, l-au scos din criza în care s-a zbătut vreme de câţiva ani buni după 1989, crede Godun.
Prima impresie - Vlad Massaci
Pe la mijlocul anilor '90, directorii de teatru nu aveau prea mare încredere nici în dramaturgii contemporani, nici în regizorii tineri care îi propuneau spre montare. Dar nici regizorii nu aveau aceeaşi părere despre ce înseamnă "contemporan". Cât despre dramaturgi - nu sunt prea multe de spus. Cei tineri lipseau, cei bătrâni se mirau că nu sunt apreciaţi şi montaţi. Aşa că regizorii se orientau spre texte contemporane din occident. Inclusiv, după cum el însuşi afirmă în acest articol, regizorul Vlad Massaci: "În ce mă priveşte, textul trebuie să intre în consonanţă cu nevoia mea de exprimare, el fiind structura, alfabetul, glasul spectacolului. Am avut ocazia, în ultimii ani, să citesc multe texte ale unor autori români din generaţii diferite. Nu m-au interesat. Excepţiile fericite există: Gianina Cărbunariu, Peca Ştefan, Mihaela Michailov, Mimi Brănescu, Alina Nelega ş.a. Credinţa mea este că nu se poate ajunge nicăieri, în nici un domeniu, fără să te confrunţi cu trecutul. N-ar strica puţină responsabilitate politică. Cum se-ntâmplă în teatrul polonez, de exemplu..."
Dramaturgia corpului moale (II - Ivo Dimchev: diva fragilă) - Mihaela Michailov
Implozia Verei Mantero din Un lucru misterios, a spus e.e. Cummings (spectacol pe care Mihaela Michailov l-a analizat în numărul trei din Scena.ro) este contrapunctul exploziei performerului bulgar Ivo Dimchev în Lili Handel (invitat la Festivalul Atelier în 2006), un spectacol în care, exact ca la Mantero, glamour-ul e coperta vulnerabilităţii, e show-ul luminos devenit cădere cinică, e o a doua piele sub care primul strat epidermic scrâşneşte. "Mantero şi Dimchev sunt două VIP-uri pe care strălucirea - amestec de postură magnetic ostentativă şi de angoasă bulversantă, de soliditate, virilitate şi alienare - le doare rău", conchide Michailov. "Există o teatralitate a prezenţei (machiaj, tocuri) pe care ambele performance-uri o dezvoltă la nivel de limbaj al şocului fizicului accesorizate. Două corpuri dramatizate prin aport de vulnerabilitate într-o construcţie voit artificială îşi dejoacă stabilitatea şi te fac să empatizezi cu ce e mai fragil în ele", susţine ea.
Avignon 2009: Incursiune în teatrul secolului 21 - Cristina Modreanu
Avignon-ul este emblematic pentru starea de sărbătoare pe care teatrul o aduce în viaţa oamenilor, pentru curiozitatea care îi animă pe aceia care au gustat din seducţia teatrului. Cristina Modreanu face un "tur" cu trei opriri majore - Sad Face / Happy Face, NeedCompany, regia Jan Lauwers; (A)pollonia, regia Krzyztof Warlikowski; Orgia toleranţei de Jan Fabre - şi observă: "Scena de la Avignon dă semne de câţiva ani că aderă la ceea ce se poate numi deja teatrul secolului 21: un teatru în care se aude muzica din spectacolele lui Jan Lauwers, în care se văd imaginile din creaţiile lui Castelucci, ce-ţi aruncă simţurile în aer, în care se experimentează frisoanele noilor angoase intime sau ideologice prin spectacolele lui Ostermeier sau Warlikowski, se înghit criticile nemiloase, în imagini violente, ale lui Fabre, şi se experimentează noile descoperiri tehnice, metoda Guy Cassiers etc. O poartă s-a deschis către un viitor care ne atrage, dar ne şi înspăimântă. Asemeni lui Făt-Frumos din poveste, trebuie să decidem singuri dacă o deschidem."
Kantor, Grotowski şi aventura teatrului polonez - Cristina Modreanu
Vocaţia experimentului s-a manifestat întotdeauna spectaculos în teatrul polonez, cu accente şi mai puternice în vremurile tulburi ale regimului comunist. Polonezilor nu le-a lipsit niciodată curajul de a merge până la capăt atât în înfruntarea regimului, cât şi în urmărirea până la ultimele consecinţe a propriilor intenţii creative. Cristina Modreanu se opreşte în articolul de faţă la experimentele parateatrale conduse de Grotowski în anii '70, dar şi la cercetările lui Tadeusz Kantor, care a activat câteva decenii în paralel cu mai tânărul său coleg, pentru a arăta că evadarea celor doi oameni de teatru din spaţiul de joc obişnuit şi din ritualul de desfăşurare a experienţei teatrale şi-a găsit ecoul în multe alte întreprinderi alternative, care au îmbogăţit de-a lungul timpului - într-o perioadă istorică extrem de dificilă, care punea în pericol nu numai arta, dar şi supravieţuirea însăşi a fiinţei dotate cu o conştiinţă - teatrul polonez.
Paradoxul polonez (I) - Anca Măniuţiu
Anca Măniuţiu se întreabă "cum este posibil să existe atâta "normalitate" în teatrul polonez şi de ce există o prăpastie atât de mare între viaţa teatrală românească şi cea poloneză". Citând dintr-un articol de Bohdan Korzeniewski, Anca Măniuţiu pune bazele unei viitoare cercetări care va reconstitui "acele elemente de arheologie teatrală" pe care se sprijină teatrul polonez contemporan. Iată un fragment din acest articol: "Dramaturgia poloneză este un amalgam unic de poezie şi politică, de neînţeles pentru străini, dar extrem de limpede pentru noi, dramaturgie care se apleacă mereu şi mereu asupra aceleiaşi probleme dureroase, purtată de noi ca un spine înfipt inimă: problema libertăţii."
Recitindu-l pe Sebastian - Ionuţ Sociu
Ionuţ Sociu descoperă cu amuzament că articolele lui Mihail Sebastian din volumul Întâlniri cu teatrul "par scrise astăzi şi par să aibă în vedere teatrul românesc contemporan. Sociu le numeşte "cele mai lucide texte despre critica teatrală de astăzi". Astfel, în opinia lui Sebastian, critica teatrală românească nu influenţează nici creatorii de teatru şi nici publicul, amintind faptul că după primul război mondial au fost "câteva momente interesante" în teatru, dar pe care nimeni nu le mai ţine minte căci: "Critica dramatică, al cărei rol este de a fi memoria şi conştiinţa teatrului, a tăcut odată cu ruperea foilor din calendar."
Interviu cu Tompa Gabor (I) - Ciprian Marinescu
În interviul acordat lui Ciprian Marinescu, Tompa Gabor se declară sceptic faţă de teatrul practicat acum în Ungaria, fiind de părere că a căzut într-un soi de mercenarism cu elemente de egoism regizoral. Ca director artistic al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj se laudă cu faptul că "70% din actori au sub 32 ani" şi a reuşit să invită regizori mari care "au făcut istorie": "Vlad Mugur a realizat cinci spectacole extraordinare determinând o epocă anume, Mihai Măniuţiu a început cu Faust şi a realizat aici unul din cele mai reuşite spectacole ale sale, Silviu Purcărete a făcut "Cumnata lui Pantagruel" - care va merge în festival la Skopije - sau Andrei şerban, Unchiul Vania - probabil unul din cele mai desăvârşite spectacole ale sale." Iar ca regizor, Tompa Gabor a a entuziasmat publicul Festivalului Internaţional de Teatru de la Avignon cu Visszaszületés / Născut pentru niciodată de Visky András. Ca urmare ziarele din România titrau perspectiva achiziţiei acestuia în 21 de teatre, majoritar franceze.
Ce mai rămâne după Grotowski? - Dariusz Kosinski
Critic de teatru şi eseist, Dariusz Kosinski atrage atenţia asupra faptul că Anul Grotowski ar putea determina "preschimbarea lui într-un obiect din galeria Marilor Polonezi, tradiţia grotowskiană fiind cel mai uşor şi cel mai frecvent dată uitării." Kosinski propune astfel o rememorare a realizărilor lui Grotowski prin spectacolele sale, o amintire care să provoace: "Merită să ne întoarcem la scenariile acestor spectacole, (...) pentru a vedea în ce mod era condensat textul în Teatrul Laborator, cum se ajungea în procesul muncii de la "ideea" de bază la crearea unei piese multidimensionale şi multistratificate, care - spre deosebire de numeroase încercări contemporane - se dezvolta transversal, dar în adâncime. Această scriere teatrală verticală, şi nu orizontală, constituie, cred, şi astăzi un material educativ preţios pentru profesiunea dramaturgului, care în sfârşit începe să capete forţă în Polonia."
"Patronii" de teatre. Green & Aualeu - Ciprian Marinescu
În România, teatrul independent nu reprezintă un fenomen sprijinit (Legea 353 / 2007, care prevedea o mai mare lejeritate în obţinerea finanţărilor de la stat, pare că a căzut, iar în absenţa ei, teatrele independente avansează din proiect în proiect). Cei care încearcă să pună pe picioare un teatru în ziua de azi trebuie să aibă gramajul de nebunie peste media obişnuită. Descurcăreţii sunt puţini şi sunt de regulă aceia care au învăţat să ia dintr-o parte şi să pună în alta. Două companii care au evoluat din poli opuşi spre ceea ce sunt astăzi - teatru & bar - sunt Green Hours (Bucureşti) şi Auăleu (Timişoara). Scena.ro propune o chestionare în oglindă a iniţiatorilor acestora, Voicu Rădescu şi Ovidiu Mihăiţă, pentru a vedea cu ce idei şi artificii se adună la un loc un teatru independent care vrea să reziste în România de azi şi de poimâine.
Krzysztof Warlikowski: născut din "lacrimile Kremlinului" - George Banu
Titlul sub care George Banu reuneşte texte despre regizorul Krzysztof Warlikowski este Teatrul ca o rană vie, cu referire "la experienţa limită la care el însuşi şi arta sa trimit". Criticul de teatru defineşte trei surse de ambivalenţă a teatrului tânărului regizor polonez: personajele lui Warlikowski sunt definite ca nişte jupuiţi vii, caracterizând dificultatea acestora de a trăi; identifică o relaţie ambiguă de dragoste / ură faţă de Polonia şi antrenează o eroziune a diferenţelor sexuale, cultivând "incertitudinea sexului". "Cele trei trăsături invocate trimit împreună la Istorie, la origine şi la sex şi explică de ce teatrul lui Warlikowski se prezintă ca un teatru al sfâşierii."
Kantor sau Valsul cu moartea - Mirella Patureau
Spectacolul Clasa moartă, jucat pentru prima dată în Franţa la Nancy, marchează o cotitură în creaţia lui Kantor, fiind "pragul care separă cele două chipuri ale artistului". Mirella Patureau a avut din fericire ocazia să să-l cunoască îndeaproape pe Kantor prin Denis Bablet care, pasionat de teatrul din Est a publicat într-un volum manifestele artistice ale regizorului, Le theatre de la mort, şi a realizat câteva filme. Astfel, Patureau îşi aminteşte: "Vorbea o franceză savuroasă, dar perfect clară, căci alegea întotdeauna cuvântul just chiar dacă sintaxa sau fonetica mai sufereau. Dar ceea e era de neînlocuit, ceea ce ne lipseşte astăzi, era prezenţa sa pe scena, silueta sa elegantă, mereu printre actori, pândindu-i, dirijându-i cu un gest scurt dar categoric, firesc aş spune, erau personaje născute din obsesiile şi lumea sa interioară."
Stop the tempo - piesa unei generaţii pe www.liternet.ro - Cristina Modreanu
Stop the tempo e piesa care a consacrat-o pe Gianina Cărbunariu ca dramaturg. O piesă cu trei personaje - trei tineri reprezentând o generaţie revoltată de ritmul impus de o societate care îi transformă în "carne de tun" corporatistă. Din monologurile celor trei se reface puzzle-ul unei întâmplări pregătite de acumulările de frustrare ale fiecăruia dintre cei trei, care nu mai au timp să-şi trăiască propria viaţă. Ca nişte raze ce luminează întunericul în care trăiesc majoritatea oamenilor.
Flash-urile lanternelor erau soluţia scenică găsită de Gianina Cărbunariu când şi-a montat propriul text. Unii îşi aduc aminte de spectacol, care a avut premiera la Teatrul Luni de la Green Hours, dar pentru cine vrea să-şi amintească textul - sau pentru cei care vor să-l monteze - e bine de ştiut că acesta se găseşte integral pe siteul Editurii LiterNet, alături de multe alte piese si cărţi de teatru dintr-o colecţie impresionantă.
Autori de ieri (Cehov, Buchner), dar mai ales de azi (Matei Vişniec, Alina Nelega, Ştefan Caraman, Lia Bugnar, Petre Barbu, Visky Andras, Lucian Dan Teodorovici şi alţii) sunt publicaţi pe www.liternet.ro. Arhivă de teatru online gratuită.
