Studii: UNATC "I.L.Caragiale" Bucureşti, secţia Actorie, clasa Florin Grigoraş, anul absolvirii: 2019
Participă la Gala HOP 2019, la secţiunea Grup, cu în-cerc-uit, adaptare după texte de Matei Vişniec, alături de: Alina Mihaela Dumitrache, Andrei Ianuş, Alexandra Oişte, Ioana Beatrice Tănasă şi Mihai Vasilescu.
Răzvan Rocaş: Dacă ar trebui să te defineşti într-un singur paragraf, care ar fi acela?
Cristina Simion: Aş începe prin a spune că, în general, mi se spune Kiki. Cumva, aşa mi s-a spus din clasa întai şi până în prezent. Am 22 de ani, sunt bucureşteancă get-beget şi când eram mică, îmi plăcea să fac spectacole la mine acasă, împreună cu fratele meu mai mic. Acum sunt proaspătă absolventă a UNATC-ului şi privesc viitorul cu multe, multe emoţii.
R.R.: Care a fost momentul în care ţi-ai dat seama că actoria este drumul tău?
C.S.: Drumul meu a început de când eram mititică, doar că nu eram conştientă de acest lucru. Când aveam 14 ani, am intrat în trupa de teatru pentru liceeni OKaua. Îmi amintesc cum încercam să-mi conving părinţii să îmi dea voie să repet sâmbăta şi duminica de dimineaţă până seara. De atunci cred că ceva m-a agăţat şi nu mi-a mai dat drumul. A urmat apoi, bine-nţeles, o conştientizare a faptului că nimic nu îmi dă o satisfacţie mai mare decât teatrul, aşa că... în clasa a XI-a eram deja entuziasmată, îmi căutam poezii pentru admitere.
R.R.: Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit cu privire la actorie?
C.S.: "Dă-ţi timp" şi "Nu te lua atât de mult în serios" sunt preferatele mele. Da, sunt nişte sfaturi comune, am putea spune, dar din când în când am nevoie să îmi amintesc aceste lucruri. Uneori tind să uit şi să mă închid în mine. Nu cred că am primit până acum vreun sfat care să mă tulbure atât de mult sau care să îmi schimbe viziunea total faţă de arta actorului. Cred în lucrurile mici pe care mi le pot aminti şi care au un efect rapid asupra mea.
R.R.: Cât de grea este viaţa unui actor în condiţiile actuale din ţară?
C.S.: Până de curând, probabil că aş fi zis că nu e grea, dar având în vedere ultimele întâmplări din spaţiul cultural românesc... Este destul de greu să te trezeşti la o realitate atât de dură. Dar încă am speranţa că ne va fi bine tuturor cândva. Îmi place să cred că este loc sub soare pentru toată lumea.
R.R.: Care consideri că sunt calităţile necesare pentru această vocaţie? Ce ai şi ce nu ai din ele?
C.S.: Puterea de muncă şi de concentrare cred că sunt cele mai importante. Nu există loc pentru menajamente în meseria noastră. E o lume care te mănâncă de viu, dacă nu îi acorzi atenţia necesară. Evident, este nevoie de chemare şi înclinaţie spre alte mijloace în afară de partea de actorie propriu-zisă. Dar din moment ce terminăm o facultate de profil, cel mai probabil toţi avem aceste calităţi. Diferenţa va fi făcută prin munca depusă, prin seriozitate şi printr-o atitudine pozitivă. Despre mine pot să spun că sunt suficient de odihnită cât să duc tot ce trebuie în această meserie. Cred, însă, că mi-ar mai trebui o picătură de maturitate şi un stomac mai tare.
R.R.: Cum se raportează lumea la tine în momentul în care le spui că eşti actriţă?
C.S.: Aici nu prea există cale de mijloc. Există două mari tabere: tabăra celor care admiră ceea ce fac actorii şi care nu îmi plâng de milă şi tabăra celor care se uită la mine plini de compasiune şi întreabă "Păi şi când te apuci şi tu de ceva serios?". Sunt sigură că nu sunt singura care s-a întâlnit cu aceste tipuri de mentalităţi. Cumva, am avut norocul să întâlnesc mai mulţi oameni care m-au susţinut în ceea ce fac şi care, entuziasmaţi fiind, voiau să afle mai multe despre lumea noastră. Cât despre cei care se uită cu milă la mine atunci când spun că sunt actriţă (mă întreb, oare de ce?), pot să spun că încerc doar să nu le dau apă la moară.
R.R.: Care este cel mai semnificativ lucru pe care l-ai învăţat în şcoala de teatru?
C.S.: Pentru mine a fost destul de greu la început să îmi ascult instinctul în scenă. Lucram cumva împotriva naturii mele, împotriva corpului meu. Eram foarte nesigură pe mine. Cu timpul, mi-am dat seama că mă analizam mai mult decât trebuia, ceea ce mă făcea să nu mai fiu atentă la instinctele mele. Din momentul în care am realizat acest lucru, au început să se rezolve şi alte mici "probleme" pe care le mai aveam. A fost lecţia cea mai importantă pentru mine.
R.R.: Care este artistul cu care ai vrea să împarţi scena în viitor? De ce?
C.S.: Sunt mulţi artişti cu care îmi doresc să lucrez. Am să încerc să mă rezum la un număr mai mic acum. Cu Richard Bovnoczki mi-ar plăcea să împart scena din nou (în prezent repetăm pentru Neguţătorul din Veneţia la Teatrul Naţional Bucureşti), pentru că, deşi l-am văzut jucând şi îl admiram şi înainte de a-l cunoaşte, găsesc în el un partener de scenă pe care oricine l-ar dori. Dans-actriţa din mine şi-ar dori să danseze cu Andrea Gavriliu pe aceeaşi scenă, pentru că o admiră din liceu şi pentru că a inspirat-o să-şi exploreze latura coregrafică. Nu în ultimul rând, aş vrea să îmi menţionez colegii şi prietenii cu care am lucrat cel mai mult în aceşti trei ani de facultate, oameni care m-au ajutat să mă dezvolt, actori pe care îi admir pentru parcursul pe care l-au avut şi cu care abia aştept să mă reîntâlnesc pe scândură: Ştefania Cîrcu, Ioana Niculae, Larisa Mihăeş, Ion Gâlmă şi Alex Ivănoiu.
R.R.: Cât de bine te împaci cu teatrul-dans?
C.S.: Tare bine ne mai împăcăm! Mi-ar plăcea să ne întâlnim mai des. În facultate ne vedeam doar ocazional. Acum cred că vom avea mai mult timp unul pentru celălalt! Îmi doresc doar să capăt mai multă tehnică şi cred că şi el îşi doreşte acest lucru pentru mine.
R.R.: Dacă ar fi să faci o alegere, pentru ce mediu teatral ai opta: independent sau instituţionalizat? Care sunt avantajele, care sunt dezavantajele?
C.S.: E o discuţie destul de lungă aici. Îmi doresc să fac parte din trupa unui teatru de stat şi îmi doresc să activez şi în zona teatrului independent. Ambele sunt experienţe care te scot din zona de confort, dar în moduri diferite. Mie, personal, îmi place foarte mult ideea de trupă de teatru, îmi place să fac parte din grupuri bine închegate şi care au un scop comun. Acest lucru mi-ar fi oferit în cazul unei angajări. Însă mi-e frică de posibilul moment în care ar interveni obişnuinţa şi blazarea. Spaţiul independent, în schimb, este locul perfect pentru a experimenta. Problema aici este, desigur, partea financiară. E nevoie de multe skill-uri din afara ariei artistice ca să poţi exista în mediul independent. Momentan nu pot alege o singură direcţie şi poate că nici nu va fi nevoie să fac acest lucru (sper!). Rămâne de văzut.
R.R.: În cadrul producţiei unui spectacol, crezi într-o structură ierarhică sau într-una colaborativă?
C.S.: Cred că se poate crea haos foarte uşor în momentul în care nu există o persoană care conduce. Evident, cu toţii avem aceleaşi drepturi şi obligaţii în momentul în care lucrăm la un spectacol, indiferent de rol. Dar mi se pare important să existe cineva (în afară de regizor) care să poată mobiliza grupul. În rest, cred că ajută să oferi şi să ţi se ofere un feedback şi cred în procesul de colaborare. Aşa cum ni se spunea şi în facultate, "concesie şi cooperare".
R.R.: Cine eşti în afara teatrului? Ce faci în timpul liber? Ce citeşti, ce asculţi, ce vezi, unde mergi, ce visezi?
C.S.: De menţionat că încerc să mă păstrez mereu ocupată. Nu mă simt deloc bine dacă nu am ceva de făcut. Îmi place să călătoresc şi să văd spectacole de teatru sau de dans acolo unde merg. Cel mai des vizitez Londra şi, când fac asta, nu plec fără să fi văzut măcar două spectacole. Visez ca într-o zi să ajung la Moscova. Îmi place teatrul rusesc şi aş vrea să-l văd la el acasă. Nu am un tipar anume pentru cărţile pe care le citesc. De cele mai multe ori ajung în faţa bibliotecii din camera mea şi aleg în funcţie de felul în care mă simt în acel moment. Dacă sunt nehotărâtă, îmi aleg un volum de poezie şi gata. Poezia mă linişteşte. În rest, încerc să văd orice film românesc care apare, încerc să le văd şi pe cele pe care nu am reuşit să le văd încă şi, bineînţeles, fac tot posibilul să ţin pasul cu cinematografia universală. Uneori, îmi aleg regizorul şi apoi, în funcţie de acest criteriu, îmi aleg şi filmul pe care vreau să-l văd. Playlistul meu este "cu de toate", ca să zic aşa. De la jazz până la plăceri vinovate comerciale. Două mari plăceri am pe plan muzical (cred că i-aş asculta în orice moment din viaţă): Led Zeppelin şi Queen.
R.R.: Care este relaţia ta cu publicul?
C.S.: Publicul îmi dă energie. Am emoţii înainte de orice spectacol, dar mă ajută de fiecare dată să ştiu că în sală vin oameni care, pentru două ore (mai mult sau mai puţin), au încredere că noi, actorii, îi vom face să zâmbească, să râdă, să plângă, să-şi pună întrebări. E o responsabilitate şi o plăcere în acelaşi timp.
R.R.: Dacă ar fi să nominalizezi o persoană căreia să îi mulţumeşti pentru parcursul tău de până acum, cine ar fi?
C.S.: Nu aş putea nominaliza o singură persoană, ar fi nedrept. Aşa că urmează o listuţă cu oameni care au contribuit la ceea ce sunt astăzi ca om şi ca actriţă (şi cărora le mulţumesc din inimă pentru răbdare şi încredere): Codrin Boldea - prieten, un fel de frate mai mare şi unul dintre actorii pe care îi respect şi îi admir cel mai mult, Florin Grigoraş - profesorul care mi-a dat curaj în aceşti trei ani de facultate, Gabriela Bobeş şi Ionuţ Popescu - cei care m-au inspirat să aleg actoria, şi, bineînţeles, familia mea, care m-a susţinut mereu în ceea ce fac.
R.R.: Care crezi că ar trebui să fie, ca actriţă, rolul tău în societate?
C.S.: Sinceră să fiu, nu mi-am îndreptat încă atenţia asupra acestui aspect. Fiind proaspătă absolventă, mă preocupă mai mult meseria mea şi dezvoltarea mea ca om şi ca artist. Momentan nu cred că pot avea un rol important în societate. Pot doar să îmi propun să fac binele pe care mi-l doresc şi eu la rândul meu.
R.R.: Dacă ai putea schimba un lucru la teatrul românesc, care ar fi acela?
C.S.: Aş face o mare curăţenie prin actorii angajaţi ai teatrelor de stat. Sunt multe locuri blocate de actori care joacă într-un spectacol sau două şi atât.
R.R.: Cum ai vrea să fii peste 10 ani?
C.S.: Mai creativă, la fel de energică şi mai puţin impulsivă.
R.R.: Cât de deschisă eşti criticilor? Cum vezi relaţia dintre actor şi criticii de teatru?
C.S.: Nu există evoluţie fără critică. Dar încerc să iau numai ce îmi foloseşte din discursurile de acest gen. Cred că trebuie să existe înţelegere şi deschidere atât din partea actorilor, cât şi din partea criticilor.
R.R.: Cum percepi noile generaţii de artişti? Vezi vreo diferenţă faţă de generaţiile pe care le vezi pe scenă?
C.S.: Noile generaţii au curaj şi creativitate, ceea ce s-ar putea să salveze peisajul cultural românesc. Am mare încredere atât în generaţia mea, cât şi în generaţiile mai mari (care deja dovedesc cele spuse mai sus) şi în cele ce vor urma. Cumva, în generaţiile trecute se remarcau individualităţile. Acum cred că teatrul românesc trece prin perioada în care se remarcă valuri de artişti, oameni care au un mod comun de funcţionare şi care au scopuri comune.
R.R.: Dragi spectatori, aş vrea să ştiţi că...
C.S.: Îmi e tare dor de voi pe timpul verii! Abia aştept să ne revedem în toamnă!