Not your mother's Seagull - Pescărușul

În premiera de sâmbătă 14 mai, 2022 al lui Eugen Jebeleanu de pe scena mare a TNB totul este năucitor. Și altfel. Răspicat altfel. Este echivalentul unui strigăt de luptă de pe vârf de munte care anunță cu forță, "Hei, București teatral, there's a new sheriff in town." Hai să scuturăm puțin lucrurile. Spectacolul debordează de energie, teribilism, nuditate și sexualitate. Este făcut să seducă tineretul care merge în cluburi cu un Pescăruș care-i seamănă și să scoată generațiile mai în vârstă din papuci. Indiferent dacă îți place sau nu, dacă vrei să ieși din sală pe la mijlocul lui, sau dacă te lasă în extaz, spectacolul nu te poate lăsa indiferent. Este mai mult decât un spectacol obișnuit, este o experiență viscerală, sincretică care mi-a trezit senzații pe care nu le-am mai încercat de la Trilogia lui Andrei Șerban din anii '90.

ATENȚIE, ULTIMA FRAZĂ A ACESTUI PARAGRAF CONȚINE SPOILER Dacă în cazul Trilogiei fusese vorba de o teatralitate cu o calitate ancestrală și o anume puritate de stil, Eugen Jebeleanu tratează scena ca pe un Basquiat care aruncă pe pânză tot ce îi vine în minte, făcând cu ochiul la Andy Warhol care îl soarbe din ochi cu adorație gay. Fizicalitate (o paradă de corpuri frumoase, cu chiloți sau fără), sexualitate (implicită și explicită), proiecții în limbi străine cu subtitluri nesfârșite și de necitit, imagini video gen Dogma sau Indie (Marius Panduru), transmisii video în direct de pe scenă, lungi dialoguri inventate și nejustificate - în germană, maghiară și ceva ce părea ucraineană - dialoguri clasice cehoviene care se petrec în timp de actorii mimează sexul, o muzică atmosferică puternică, de club (Remi Billardon), și, când Șamraev (Richard Bovnoczki) are un moment de toreador - evident, fără nici o legătură cu textul original - spectacolul părea să îl plimbe pe Cehov pe teritoriile artistice ale Cirque du Soleil și așteptam să apară în orice moment o trupă de acrobați sau măcar un voleu pe trapez. Toată această exuberanță stilistică (scenografie Velica Panduru) se cristalizează într-o sobrietate elegantă spre final, pe măsură ce spectacolul devine din ce în ce mai mult Cehov. Dar rămâne mereu un comentariu contemporan pe tema Pescărușului cu interpretări care uneori funcționează și îți spui Wow!, dar alteori par cu totul trase de păr. Cine și-ar fi imaginat de pildă că Treplev (Niko Becker) e bisexual și are o relație cu Medvendenko (Ciprian Nicula sau Emilian Mârnea într-o distribuție alternativă) care îl '(sin)ucide'?

Pescărușul lui Jebeleanu are două interpretări de mare forță în Trigorin (Alexandru Potocean) și Arkadina (Irina Movilă), restul actorilor pierzându-se cumva pe scena imensă a Naționalului (cu excepția lui Bovnoczki care are marele talent să nu se piardă niciodată, în nici un spectacol) datorită unui blocking defectuos. Blocking, pentru cine nu știe, înseamnă trasarea mișcărilor unui actor în raport cu scena. Actorii au multe scene de ansamblu, aliniate pe orizontală, unde, din cauză mărimii sălii, nu se vede cine vorbește dincolo de primele rânduri, făcând pe alocuri povestea neinteligibilă, dacă nu cunoști bine piesa. Jebeleanu a încercat să suplinească acest minus prin transmisii video în direct, pe fundal, ca pe stadion.

Dacă blockingul de ansamblu nu pare să fie cel mai bun atu al regizorului, Jebeleanu excelează în ironia monologurilor sau a scenelor de cuplu, unde un personaj spune un lucru, și noi vedem opusul lui scenic. Arkadina exersează ca o nebună în chiloți spunând că încă poate să depășească orice tânără, dar nu vedem decât disperarea și oboseala vedetei mature de a se apăra de competiția tinerelor. Alteori, când e singură, merge cu spatele gârbovit ca o regină bătrână care își permite să mai fie și ea însăși în intimitate, după ce face mari eforturi să își mențină dominanța când e cu ceilalți. Jebeleanu o redescoperă pe Irina Movilă, care face unul din cele mai bune roluri ale carierei ei. Arkadina ei nu are nimic din suavitatea Valeriei Seciu care a jucat în Pescărușul memorabil regizat de regretata Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic în anii '90. Este urâtă și frumoasă în același timp, puternică și terminată, seducătoare și respingătoare, o femeie de succes care a văzut multe și nu vrea decât să supraviețuiască. Faimoasa scenă unde Arkadina îl convinge pe Trigorin să plece cu ea, deși el e îndrăgostit de tânăra Nina, pe care Valeria Seciu, o făcuse ca un masterclass de manipulare sentimentală, este făcută aici ca o demonstrație de manipulare prin sexualitate vulgară.

Deseori, comentariul ironic al lui Jebeleanu vine prin intermediul proiecțiilor video din fundal, care arată pe șleau multe din momentele doar sugerate de Cehov, cum ar fi aventura toridă a lui Trigorin (Alexandru Potoceanu) cu Nina (Eva Cosac în spectacolul pe care l-am văzut eu, Sara Cuncea într-o distribuție alternativă.) Potocean este recent laureat ca Cel mai bun actor în rol secundar la premiile Gopo 2022, pentru rolul din Câmp de maci (în regia aceluiași Eugen Jebeleanu, premiat și el pentru Cel mai bun film de debut).

Cele mai puternice momente din spectacol vin de la scenele cu Alexandru Potocean, excepțional în scenele cu Eva Cosac, care nu se ridică la același nivel decât prin frumusețe fizică, și mai ales în scena în care se plimbă printre spectatori și discută despre literatură și glorie. Dar și în scenele cu Irina Movilă, în care întâlnește o maestră, cum ar fi scena când e gol pușcă. Nuditatea e total gratuită dar are efectul scontat de șoc. Geniul lui Cehov, dar și al regiei și actorilor, este că aceste dialoguri memorabile pentru oricine e familiar cu piesa, se aud cu mare pregnanță în tot acest tărăboi imagistic, iar toate aceste situații de viață rămân la fel de relevante astăzi, la 127 de ani de la premieră.

Unul din motoarele turboalimentate ale acestui Pescăruș este dat de sexualitatea lui Eugen Jebeleanu care colorează întreg spectacolul și redescoperă forța vizuală a frumuseții masculine. Lumea teatrală și cinematografică românească deseori o neglijează sau o minimalizează. Nu știu cum este acum, dar pe vremea când studiam Teatrologia la UNATC, se căutau și se celebrau cu precădere urâții interesanți. Nimeni nu căuta un viitor Gary Cooper, și dacă ar fi apărut, l-ar fi luat în derâdere. Studenții la actorie frumoși fizic, fie că erau fete sau băieți, erau suspectați pe nedrept de prostie, ca și cum talentul și frumusețea fizică nu pot merge împreună. Avem în Alexandru Potocean un actor care ar fi putut face o mare carieră de star internațional dacă s-ar fi născut în Anglia sau SUA. Sper că mulți alți regizori, de film și teatru, îl vor distribui în roluri de mare vizibilitate, pe măsura valorii sale.

Restul personajelor din Pescărușul lui Jebeleanu sunt mai puțin pregnante; par niște specimene de care ne-am ciocni în orice zi dacă am da o raită la o petrecere într-un club de noapte. Treplev (Niko Becker) turuie ocazional în germană și este prototipul occidentalului derutat de tot, inclusiv de propria sexualitate, băiatul sensibil, slab și urâțel, care și-ar dori să fie puternic și carismatic ca Trigorin de care Nina, pe care el o iubește, este îndrăgostită. Niko Becker are însă un moment de forță, visceral, cu Irina Movilă, care îl scoate din caracter, bine plantat dramaturgic de Jebeleanu. Doctorul Dorn are tatuaje, Mașa (o expresivă Ada Galeș) este nefericită de căsătoria modestă pe care trebuie să o facă după o tinerețe rebelă când spera mai mult de la viață, o temă cehoviană frecventă.

Într-o scrisoare din octombrie 1895, Cehov scria că a terminat o piesă de teatru care are "multe discuții despre literatură, puțină acțiune, și multă dragoste." Spectacolul lui Jebeleanu respectă în spirit aceste lucruri și aduce sentimentul în forma lui de larg consum de azi ce pune accent în primul rând pe exterior și sexualitate.

Și pentru că tot am scris o serie de articole despre situația și reputația jalnică a dramaturgiei contemporane (aici și aici), este interesant de reamintit faptul că la premiera absolută din Rusia cu Pescărușul, Cehov a avut o primire dezastroasă. I s-a reproșat că scrie prea feminin-echivalentul epocii al soy boy-ului de azi - și că nu respectă construcția dramatică tradițională. La o lună de la premieră, încă supărat de cronicile negative, Cehov scria: "M-am gândit că dacă aș fi scris și aș fi pus pe scenă o piesă atât de evident plină de defecte monstruoase, mi-aș fi pierdut orice instinct."

În concluzie, Pescărușul în regia lui Eugen Jebeleanu, deși este inegal și arogant, este o mega producție europeană care promite o experiență teatrală intensă, viscerală, cu lumini de geniu și umbre ale societății noastre post-industriale.