Paradise City - Șopârle, creveți și somn de voie în sala de cinema la Cannes, 2022

După ce am văzut This Is Spinal Tap în a doua zi de festival (detalii aici), mi-a revenit pofta de a asculta Guns 'N Roses. Trupa rock din anii '80 denumită "cea mai zgomotoasă trupă din toate timpurile" mi-a adus aminte de "cea mai periculoasă trupă". Așa mi-am început ziua, ascultând Paradise City pe drum spre Palais des Festivals, unde aveam să urc pe covorul roșu până la Grand Théâtre Lumière pentru prima mea proiecție cu dresscode. Purtam o rochie neagră și niște tocuri medii cu care mă simțeam (mult) mai confortabil decât m-aș fi așteptat.

Iubesc sentimentul pe care îl am când mă duc la proiecția unui film despre care nu știu nimic. Dacă nu îmi place, nu mi-am făcut așteptări. Dar universul are un fel de a așeza lucrurile încât toate filmele pe care le-am văzut la Cannes până acum, alese complet la întâmplare, să aibă o legătură cu ceva ce îmi place în mod special. Astfel, când am văzut peisajele uluitoare surprinse de directorului de imagine Ruben Impens cu care debutează Le otto montagne / The Eight Mountains, am știut instant ce va însemna filmul acela pentru mine. Libertate.


Regizorii belgieni Felix van Groeningen și Charlotte Vandermeersch prezintă povestea a doi prieteni din copilărie, într-un scenariu adaptat după romanul omonim al lui Paolo Cognetti. Pietro, captiv în rutina monotonă a sistemului educațional din Torino, evadează într-o vară în tărâmul uitat al satului Grana, unde îl cunoaște pe Bruno, ultimul copil rămas pe acele meleaguri. Amândoi au probleme cu tații lor, plecați la muncă și prea puțin prezenți în viața fiilor. Împreună colindă văi și munți, ghețari și lacuri cristaline, și astfel își schimbă semnificativ viața unul celuilalt fără să realizeze. Apoi drumurile le sunt despărțite.

Se vor întâlni abia peste ani, aflați încă în aceeași căutare de sine și de scop, dar cu mai multe regrete. Legați de promisiunea lui Bruno către tatăl lui Pietro, petrec patru luni în vârf de munte pentru construirea unei case de vacanță. Patru luni izolați de lumea exterioară într-o bulă doar a lor. Apoi își găsesc fiecare drumul în viață. "Nu-ți face griji pentru mine, muntele ăsta nu mi-a făcut niciodată vreun rău", îi spune Bruno amicului său. Dar muntele nu iartă pe nimeni. Iar protagonistul devine celebru cucerind toate cele opt vârfuri anunțate de titlul romanului și filmului, dar rămâne mereu conștient că în mijlocul lor se află cel din Grana, locul de unde și-a început călătoria.

Le otto montagne / The Eight Mountains este un film despre impredictibilitatea insurmontabilă a vieții. Despre cum evenimentele care ne formează sunt precum o electrocardiogramă, mereu oscilând între glorie și pierderea ei. Despre cum oamenii care își aparțin unul celuilalt își vor găsi mereu calea înapoi. Despre regrete și decizii ce nu pot fi anulate. Despre cum "nu poți ajuta pe cineva care nu vrea să fie ajutat", cum spune chiar mama lui Pietro. Despre cum lumea îți oferă posibilități nelimitate de a-ți descoperi destinul. Și despre cum poți să străbați Pământul în lung și în lat, dar gândul tău să rămână inevitabil acasă. Unele dintre aceste lecții le învăț abia acum. Și poate cândva îmi voi îndeplini și eu visul de a fi mai aproape de natură. Poate peste câțiva ani voi fi și eu în Nepal, pregătită să înfrunt necruțătorul Everest și apoi să scriu despre experiența mea, așa cum a făcut Jon Krakauer. Dar momentan sunt în port, scriind un articol cu marea la picioare. Și este mai mult decât suficient.

Și pentru că, inclusiv la Cannes, unele zile sunt mai lipsite de farmec decât celelalte, după ce am ieșit din sală cu lacrimi uscate pe față, am mers să mănânc patru bucăți de creveți care nu mi-au ajuns nici pe o măsea într-un restaurant thailandez pe care l-a ales Alberto fiindcă trebuia să își încarce telefonul și am plecat la proiecția din Salle Buñuel, unde urma să ruleze Itim, lungmetrajul de debut al lui Mike De Leon. Alt film pe care l-am ales fiindcă doar acolo mai erau locuri. Alt film care s-a dovedit a fi exact pe gustul meu. Un clasic filipinez al genului horror!


Mulțumită scenaristului Clodualdo Del Mundo Jr., care a fost prezent la proiecție și a vorbit în engleză, asemeni lui Rob Reiner, am reușit din nou să dibuiesc câte ceva despre ce a însemnat Itim când a apărut pe ecrane în 1976 și despre ce înseamnă acum. Am încercat să deslușesc și ping-pong-ul de replici franțuzești ale celorlalți doi prezentatori, însă fără prea multe rezultate. Franceza mea de A1 din școala generală e de mult uitată.

Atmosfera întunecată și apăsătoare din Itim se construiește lent, treptat, tocmai din acest motiv (și din cauza puținelor ore dormite cu o noapte înainte) în prima jumătate de oră a filmului m-a copleșit un somn apăsător și nu reușeam nicicum să îmi țin ochi deschiși. Mă simțeam incredibil de prost. Cum să vii la Cannes și să te apuce somnul pe scaun? M-am uitat în stânga mea și m-am mai liniștit. Bărbatul de lângă mine își făcea și el siesta. Așa că după ce am ațipit timp de 5 minute din film, m-am simțit destul de revigorată pentru a continua vizionarea fără alte întreruperi suplimentare.

Chiar la timp pentru întâlnirea celor doi protagoniști (novicii - la momentul respectiv - Tommy Abuel și Charo Santos-Concio în rolurile fotografului Jun și al tulburatei Teresa), legați de destin prin împrejurări și coincidențe nefericite. Sora fetei, Rosa, a dispărut fără urmă, iar tatăl lui Jun este neliniștit de prezența noii prietene a fiului său.

Del Mundo a menționat Blowup-ul lui Michelangelo Antonioni ca sursă principală de inspirație pentru Itim, așadar este firesc ca paleta de culori să fie desaturată pentru a se potrivi cu cromatica clasicului din 1966. Camera, adesea statică, se focusează pe emoțiile personajelor, pe conflictele lor interioare și pe regretele pe care le au în legătură cu membrii familiei lor. Dar filmul lui Mike de Leon nu se concentrează doar pe spiritism, fantome și alte chestiuni paranormale de acest gen. Într-o notă subtilă, Itim oferă și un comentariu asupra practicilor religioase filipineze din acea perioadă și a inegalităților cauzate de statutul social.

După ce personajele filmului au căzut la pace unele cu celelalte, a venit timpul și pentru mine să cad la pace cu conflictele mele interioare și să mă duc să scriu. Dar am fost întreruptă de o șopârlă care a intrat nonșalantă pe geamul deschis de la - să-i zicem, în lipsa unui termen mai bun - balcon. Noi stăm la parter. Trei ore nu s-a mișcat de pe perete, așa că am dormit cu ea în cameră. De dimineață nu mai era acolo. Măcar de am fi gătit-o, poate ținea mai bine de foame decât creveții de la prânz. Probabil ne vom trezi cu ea prin buzunarul vreunei haine. Dar așa se întâmplă în Paradise City. Vă țin la curent.