O bucurie, mai multe bucurii (... sau poate multă tristețe?), la braț cu... Shakespeare - A douăsprezecea noapte (partea a II-a)

Citiți prima parte a acestui articol aici.



De ce această istorie?

A douăsprezecea noapte, noaptea Bobotezei.

Mi-am cerut această pauză dintre momentul vizionării și acest articol-reflecție asupra spectacolului A douăsprezecea noapte pentru că, după o seară în care m-am simțit ca fiind parte a unei sărbători, revenind în mijlocul vieții reale mi-am dat seama că în spatele acelei stări, cea de imediat după spectacol, mesajul nu se coagulase încă în totalitate. Tot ce văzusem, mă amuzase și îmi crease o stare, să o numim cu blândețe, euforică (Prea!), de fapt mă derutase, mă dusese parțial pe o pistă falsă. Spectacolul avea / are mai multe straturi și unele dintre ele aveau încă nevoie de timp pentru a se maturiza în mine.

Ne gândim că viețile acestor personaje îi aparțin lui Shakespeare. Da, așa e, numai că, în fiecare seară de spectacol, prin Andrei Șerban și prin actorii de la Teatrul de Stat Constanța, lumea pe care o vedem pe scenă devine o altă lume, cu altă muzicalitate. Piesa a fost scrisă și jucată în anul 1601 și publicată după moartea lui Shakespeare în 1623, așa că nu putem avea siguranța că textul ce a ajuns la noi este chiar cel inițial, cel de la premieră.^[ii] De ce subliniez acest fapt? Pentru că s-ar putea ca unele vorbe din spectacol să reverbereze altfel în zilele noastre decât în vremea în care au fost scrise, mai aspru.

Ceea ce vedem că se întâmplă pe scenă este o poveste de dragoste (sau mai multe), umbrită (umbrite) de toate posibilele obstacole neașteptate, obstacole ce nasc încurcături rezolvate cu un "medicament" foarte necesar: ironie / umor.

Acest umor este mereu prezent - ținând ascunsă cartea tragicului, într-o formă a tristului ce merge până la dezastru -, prin încrezutul și închipuitul Malvolio, care strânge în jurul său lațul batjocurii și farselor puse la cale de Sir Toby Belch, Maria și Feste, ca răzbunare pentru felul în care-i trata. Nu știm câți Malvolio sunt printre noi, dar regizorul ne dă o cheie prin finalul transformator care i se dă acestui personaj. Așa că e de căutat! Și de avut grijă, la noi și la ei.

Nu este prima dată când Andrei Șerban, însoțit de Daniela Dima ca regizor asociat (atentă, minuțioasă, cu multă fantezie), întoarce lumea noastră pe dos, desenând personajele cu tușe subtile ce se transformă în aluzii ironice la adresa tuturor claselor sociale, fără să se lase agățat de o anume epocă.

Illyria^[iii] este un loc de unde plecau pirați, în piesă se vorbește de o insulă pe malurile căreia o furtună aduce resturile unei corăbii naufragiate. Pe nisipurile acelei insule se va trezi Viola, o fată ce e parte dintr-o pereche de gemeni, alături de fratele ei, Sebastian, ea salvată, el pierdut în naufragiul corabiei pe care se aflau. Viola știe că îmbrăcată cu rochia sa nu va avea liniște, așa că se deghizează pentru a-și găsi de lucru, astfel ajungând să-l slujească, sub numele Cesario, pe Ducele de Illyria, Orsino. Și, deghizată, devine un tânăr chipeș, cuceritor, ce topește inimile multor femei. Iar dragostea pentru ea / el va ajunge în inima Oliviei, cea urmărită la rândul ei de iubirea Ducelui Orsino.

Cristiana Luca o joacă pe Viola cu mult farmec și o expresivitate remarcabilă, cu un dinamism controlat, conștientă de felul în care arată, dar și de faptul că este unul dintre pilonii nebuniei acțiunii piesei. Își balansează jocul între masculin și feminin ("Viola trebuie să vorbească masculin și să simtă feminin"^[iv]), ceea ce îl face pe Orsino să oscileze între "dragostea" pentru contesa Olivia și cea pentru Cesario.


Olivia, o contesă bogată, jucată de Mihaela Velicu, îi oferă o apariție de văduvă neconsolată care se transformă într-o cuceritoare femeie, îndrăgostită și ea de tânărul Cesario. De bază în mecanismul dezlănțuit al spectacolului; va participa indirect la batjocorirea lui Malvolio subliniind ticăloșia și îngâmfarea acestuia, cu un joc simplu, direct către spectatori.


Maria, Ecaterina Lupu, pe care Shakespeare o numește "gentlewoman", în spectacolul de la Teatrul de Stat Constanța, este un Puck (cum a numit-o Domnul Răzvan Penescu), care trece ca un fulger de lumină printre "holograme, umbre ale morții vii" (l-am citat pe Andrei Șerban). Mișcările, dansul, atitudinea, felul în care rostește replicile creează un personaj greu de uitat.


Feste, "... as Jungian Archetype the Trickster,"^[v], jucat de Ștefan Mihai, este cel de al doilea Puck al spectacolului, și putem să-l urmăm pe autorul ce ne trimite la Jung, care îl descrie pe Feste de parcă l-a văzut jucând în spectacolul lui Andrei Șerban: "Umorul său este să să-i coboare pe oamenii sus-puși... folosește glumele pentru a arăta moștenirea prostească a lucrurilor... Acest lucru este evident în dialogurile sale cu The Lady (Olivia) pe care o slujește. Olivia spune: «Luați nebunul de aici». Feste răspunde: «Ați auzit prieteni? Luați Doamna de aici.» Doamna pe care Feste o slujește este nebună, gândește el, dar nebună într-un fel anume. Poartă doliu pentru moartea fratelui ei și de aici concluzia lui Feste: «Mult mai nebună, Doamnă, să fiți în doliu pentru sufletul fratelui care este în Rai.»"


Feste va pregăti, alături de Maria, farsa pentru Malvolio, el este de fapt gata oricând pentru farse, glume, are o natură dublă, este expus la orice fel de experiențe... "este categoric un farseur... i se potrivește șmecheria, dar una care scoate la iveală prostia, fără să fie malițios."^[vi], ci mai curând spiritual, jucându-se cu nuanțe și cuvinte: "VIOLA: Îndură-se domnul de tine și de muzica ta, băiete. Darabana asta te hrănește, după ea trăiești? - BUFONUL: Nu, domnule, după biserică. - VIOLA: Na cumva oi fi popă? - BUFONUL: Eh, asta e! Trăiesc după biserică; fiindcă trăiesc în casa mea, și casa mea e după biserică, cum dai colțul."^[vii] Cântă, dansează, face acrobații, este o prezență pe care, ca spectator, ți-o dorești pe scenă cât mai mult.

Orsino, Andrei Bibire, "sofisticatul Orsino" cum îl numește Gellu Naum, iar costumul desenat de Carmencita Brojboiu accentuează această sofisticare, completând perfect jocul actorului, are aici nuanțe ambigue de înfumurat, violent, puțin isteric, oscilând între sexul virilității și cel feminin. Evident nu poate fi îndrăgostit mai mult decât de sine de nicio femeie, deși tânjește după Olivia, iar pe parcurs devine interesat de tânărul Cesario și o recunoaște în final, după ce descoperă că acesta este femeie - dar prelungind încă puțin ambiguitatea: "Pînă-atunci, Iubită soră, oaspeții tăi sîntem. Cesario, vino; așa te voi numi pîn'ce schimbarea ta va fi deplină. Și-atunci vei fi iubita mea regină!"^[viii]


Liviu Manolache (Sir Toby Belch) și Cătălin Bucur (Sir Andrew Aguecheek) fac roluri pline de culoare. Primul este unchiul sărăcit al Oliviei, bon viveur, cel de al doilea este prietenul său bogat, fricos și pudic, simt și ei antipatie pentru Malvolio și vor participa la planul de a-i da o lecție usturătoare.


Malvolio e Marian Adochiței (sau Emilian Oprea, într-o variantă alternativă de distribuție), personajul negru, nesuferit, bățos, cel care îi umilește și-i enervează pe Feste, Sir Toby, Sir Andrew și Maria vorbindu-le cu dispreț în fața Oliviei, ceea ce va declanșa confruntarea dintre ei.


Malvolio este personajul care are atitudine de călugăr-spion, e sumbru, trist (iar gulerul alb plisat îi scoate și mai mult în evidență sinistrul feței sale). Și, detaliu de culoare, poartă mereu un carnețel în care scrie tot ce aude de la stăpâna sa contesa Olivia.


Malvolio crede în rigiditatea regulilor și în neschimbare socială, este vanitos și din acest motiv va cădea în plasa întinsă de cei care îi aruncă la picioare falsa scrisoare de dragoste a stăpânii sale Olivia. Din momentul găsirii scrisorii, Malvolio se transformă într-un cuceritor caraghios, demonstrând că schimbarea exterioară pe care o căutase nu înseamnă că poți deveni altă persoană. După rușinea suferită și promisiunea sa: "I'll be reveng'd on the hole pack of you!", va ajunge ca un urs sălbatic aruncat în întuneric. Și acolo vine nota de avertisment prin care Andrei Șerban ne întoarce viziunea asupra personajului. Vă las să o descoperiți.

În alternanță cu scenele cu Malvolio, care sunt o intrigă importantă, dar separată de firul principal al piesei, în lumea îndrăgostiților totul se dă peste cap prin apariția lui Sebastian, Theodor Șoptelea (sau Vlad Lință, într-o variantă alternativă de distribuție), fratele geamăn al Violei, care va schimba taberele și va găsi calea spre dragoste împărtășită: Sebastian se va îndrăgosti de Olivia și Orsino va primi cu bucurie dragostea Violei.


Iulian Enache, Alina Manțu, Georgiana Mazilescu și Florentin Roman completează imaginea spectacolului prin apariții și prezență de remarcat (ultimii trei în roluri multiple).


Aș fi încheiat textul meu cu evocarea dansului final așa cum a fost în versiunea văzută de mine, dar aflu de la Andrei Șerban că în a doua seară de premieră, dansul a rămas la fel, dar a schimbat lumina. Și cum știm, în teatru și nu numai, lumina schimbă starea, iar ceea ce părea o "zbenguială" devine un dans "de holograme, umbre ale unor morți vii!". Iar efectul este "de mutare a accentului de pe frumos pe tragic", l-am citat pe regizor.

O mutare care adaugă un strat suplimentar de reflecție, o rotunjime a esteticii spectacolului care cuprinde nu doar frumosul, ci și urâtul (în sensul de tragic). "Revine, în orice caz, filosofiei germane meritul de a fi avut cea dintâi curajul să recunoască urâtul ca moment integrator al esteticii și de asemenea și faptul că frumosul trece prin urât, spre a ajunge la comic. Această descoperire, prin care frumosul negativ intră în drepturile sale, nu va mai putea fi contestată. Însă tratarea conceptului de urât s-a oprit până acum, pe de o parte, la o analiză insuficientă, superficial generală, iar pe de alta la o concepție unilateral spiritualistă. Ea a fost prea exclusiv orientată spre explicarea unor personaje din opera lui Shakespeare și Goethe, Byron și Callot Hoffmann. O «estetică a urâtului» poate părea unora o formulare asemănătoare cu «fier de lemn» întrucât urâtul este considerat contrariul frumosului. Cu toate acestea urâtul este legat inseparabil de noțiunea de frumos, deoarece aceasta păstrează permanent în evoluția ei posibilitatea urâtului, sub forma erorii, în care poate adesea cădea printr-un «puțin prea mult» sau «prea puțin». Orice estetică este obligată ca odată cu descrierea determinațiilor pozitive ale frumosului să se refere într-un fel și la cele negative, ale urâtului."^[ix]

Și în final voi pune o întrebare: Dacă ar fi să alegeți între foarte diferitele Oedip montat la Teatrul Bulandra și A douăsprezecea noapte de la Teatrul de Stat din Constanța ale aceluiași regizor, Andrei Șerban, ce ați alege? Poate există un răspuns, dar eu nu-l știu.

(București, martie 2024)

(foto: Andrei Gîndac și Marian Adochiței)