Cinci zile la Cannes, 2025

Marți, 20 mai 2025

Prima dimineață cu vizionări.

Pentru cei acreditați la festival, ziua e făcută de dimineață. La 7 fără ceva dai drumul la calculator. La 7 fix devin disponibile bilete pentru proiecții care vor avea loc peste patru zile. În cam două minute zboară toate.

Mă ia văru-miu din Nisa la 7 și ceva și mai povestim ce a rămas extra din discuțiile despre alegerile prezidențiale de duminică în timp ce mașina lui galopează pe autostradă. E medic radiolog și unul dintre locurile în care lucrează se află din fericire în apropierea zonei unde trebuie să ajung, la jumătate de oră de Cannes, numită La Bocca. Vreo 30-40 de minute mers cu mașina.

Ajung pe rafale de ploaie. Cineum, multiplexul în care se ține proiecția, are forma unui creier tăiat foarte geometric pe suprafața exterioară. Arată interesant, dar de-abia are protuberanțe ieșite în afară destul cât să oprească ploaia, constat în timp ce fumez a doua țigară a zilei. E încă dimineață, în jur de 8 și ceva, s-au strâns vreo 10-15 oameni. Majoritatea sunt în vârstă, zâmbitori la modul rezervat, ca între străini, îmbrăcați casual, par de la distanță un grup aflat în excursie oprit la porțile unui muzeu. Mi-am tot bătut capul cu ce înseamnă tenue correcte, adică ținuta pe care o recomandă un festival care la proiecțiile de gală e destul de sever cu ce-ți poți lua pe tine. Pare că n-a fost cazul, pentru proiecțiile de presă lumea nu se sinchisește foarte tare de asta.

Ușile de la intrarea din spate a multiplexului se închid automat, trebuie să vină cineva din personal să le redeschidă cu o cartelă la fiecare două-trei minute. Până atunci, nou-veniții rămân în ploaie, bat în geam sub privirile celor dinăuntru, care nu prea au ce să facă. E ca un acvariu selectiv, cu cei dinăuntru holbându-se cu jenă la cei rămași afară.

Se dovedește că festivalul e o mare rețea de puncte de control. Sunt mai mulți voluntari care te verifică pe rând. Unul îți scanează biletul, altul îți controlează geanta. Urmează verificarea cu un detector de metale pentru fiecare. Asta la parter. La etaj, încă două persoane care îți verifică separat biletul. Apoi se poate intra în sală. Se completează încet locurile. Văd că una dintre doamnele cu care așteptam cot la cot mai devreme și-a scos papucii, i-a lăsat lângă scaun și și-a luat în picioare o altă pereche de încălțăminte mai comodă. De reținut, îmi place asta.

Când se stinge lumina, văd pentru prima oară ever genericul festivalului. E o animație cu prisme care arată ca niște scări, urcând spre logoul cu frunză aurie de palmier a festivalului, în timp ce pe fundal se aude "Acvariul" lui Camille Saint-Saëns. (E, de altfel, piesa canonizată pentru cinefili de Terrence Malick în filmul lui din 1978 Days of Heaven). Când rămâne doar logoul pe ecran, o parte din sală începe să aplaude. O să-mi ia vreo două zile să mă obișnuiesc cu aceste izbucniri de început ale sălii.

Primul meu film văzut la Cannes e unul egiptean, prins în competiția oficială (Les aigles de la république / Eagles of the Republic). Subtitrarea suprapusă pe film e în franceză. Dedesubt, pe un dreptunghi separat, e pusă subtitrarea în engleză. Se vede cine e șeful din punct de vedere cultural pe pământ francez.

La ieșirea de la film, cozi lungi la baie. Cine n-are răbdare să stea la cele oficiale merge pe nașpa la cele vreo două-trei cafenele sau restaurante. Personalul de acolo pare obișnuit, e tolerant. În prima cafenea în care intru, la parter, au fructe la un euro cincizeci. La alegere, sugerează semnul de lângă. Nici urmă de popcorn. Filozofez un pic în gând pe marginea pubelei de aruncat deșeurile, la diferența notată în franceză între emballages și déchets organiques. În rest, câțiva fumători ieșiți la țigară, stând pe telefon după film. Chiar dacă biletele se dau din timp, cu zile înainte, dai refresh de câte ori ai ocazia pe site-ul festivalului, fiindcă unii își mai anulează rezervările și poți prinde ceva de ultim moment.

Iau un tramvai de la Cineum spre centrul Cannes-ului. Sunt vreo opt-nouă stații până acolo, iar tramvaiul își taie drum printre clădirile mai vechi, cu arhitectură ceva mai clasică, din oraș. În timp ce văd pe geam o stație cu piață în aer liber, cu haine atârnate de standuri cât vezi cu ochii, îmi aduc aminte ce fior de dezamăgire am avut când am intrat pentru prima dată în Cannes acum doi ani. Pe colinele lui, la intrarea în oraș din cealaltă direcție, peste tot sunt case construite într-un soi de stil american, doar parter sau parter plus etaj, care îl fac să arate ca o stațiune la mare generică, plină de benzinării și magazine sau clădiri cu funcții incerte și cu personalitate ștearsă. Spre centru, e altceva. Pe ultimul segment al drumului, clădirile sunt mai șic, iar șoseaua trece la un moment dat pe lângă ferestrele de la etaj ale unora dintre ele. Ai o senzație ambiguă când privirea îți trece peste aceste deschizături spre viața privată a celor care locuiesc aici.

Încă plouă incert și mai am de găsit o tutungerie pe stil francez (aici sunt separate, îți iei din ele ziare, tutun, bilete de loto sau alte mărunțișuri) înainte de a ajunge la a doua proiecție. Reperez sala discretă unde o să fie proiectate câteva scurtmetraje, printre ele și unul românesc (Erogenesis de Xandra Popescu). Mă adăpostesc de ploaie sub terasa unui restaurant asiatic. Mă uit la meniul lipit pe vitrină, încerc să reperez prețurile. Dacă nu sunt afișate, probabil nu e din cele ieftine. Un bărbat și o femeie care ies fix în acel moment îmi aruncă în trecere că mâncarea e bună. Povestim puțin în franceză după ce le văd badge-ul, clasicele discuții între cei care merg la festival. Ce ai văzut? Cum a fost? Dar tu? - toate la persoana a II-a plural a politeții locale.


Intru în sala de proiecții, de data asta controlul la intrare e mai lejer. Îmi caut un scaun. Când mai rămân puține locuri, se schimbă ocazional niște replici fâstâcite, te uiți la om și te decizi din scurt, franceză sau engleză. E liber locul ăsta? Bine, mulțumesc. Începe proiecția, cu obișnuitul logo (aplauze), și după fiecare scurtmetraj ai un soi de verdict instantaneu, în funcție de cât de energice sunt ovațiile când se derulează genericul final. Locurile sunt destul de înghesuite.

După proiecția celui de-al doilea scurtmetraj, din cauza unui gest brusc de-al meu, îmi zboară ochelarii undeva în întunericul dintre scaune. Panicat, mă uit după ei cu telefonul pornit, la picioarele celor doi așezați la stânga și la dreapta mea. Nimic. Următorul scurtmetraj îl văd imprecis, șters, mijindu-mi ochii și numărând secundele până la generic. Apoi îmi iau inima în dinți, aprind lanterna mobilului și încep să mă uit iar după ei, în timp ce vecinii verifică și ei, nu-mi dau seama dacă amabili sau iritați, spațiul dintre spătarul din față și scaun. Până la urmă, se pare că ochelarii au aterizat pe rucsacul vecinului din dreapta. Următorul film se vede din nou la o calitate bună.

Nervii pe care mi-i fac la ieșirea din sală sunt de o altă textură. Verific și se pare că sunt trenuri de seară de la Cannes la Nisa, dar ultimul pornește în jur de ora 21, deci adio proiecții de seară. Oh well, o să fie o zi scurtă pentru filme.

Miercuri, 21 mai 2025

Același pescuit de dimineață după bilete, cu soarele de-abia răsărit, 7 dimineața. De data asta prind câteva pe care le vreau pentru sâmbătă, cu două-trei click-uri rapide. Apoi arunc rapid laptopul și vreo două-trei lucruri în rucsac și o iau în viteză spre intersecția unde îl aștept pe văru-miu. Povestim pe drum despre acel bonjour pe care îl zici peste tot, oriunde intri, chiar dacă nu știi lumea. E un pic ciudat, față de cum e obișnuința în România. Mă lasă de data asta la o stație de autobuz, azi lucrează în altă parte a Cannes-ului.

În teorie, am timp, e 8 fără ceva, deși aici distanțele se măsoară în jumătăți de oră, oriîncotro ai lua-o. Am un autobuz către La Bocca, văd că vine în 4 minute, apoi în 2, apoi nimic. Mai văd că este unul, dar după vreo 10 minute nici ăsta nu apare. Începe să-mi circule panică în sânge. Chestiunea e că poți să-ți anulezi biletul cu maximum o oră înainte, dar dacă nu ajungi de două ori primești o suspendare de 24 de ore. Mă prind că de fapt sunt pe partea greșită a străzii, stația spre La Bocca e la ceva distanță, oblic, pe trotuarul celălalt. Prea târziu, totuși. Îmi caut un Bolt și fac în minte conversia în lei. Ouch. Bine și așa. Mașina ajunge lent, simt cum se scurge minut cu minut. Apoi aplicația zice că a ajuns, dar nu văd niciunde mașina neagră. Sunt sunat și mobilizez câtă franceză de orientare știu. Până la urmă, văd unde e parcată și o iau într-acolo. Șoferul se numește Fares, îmi zice că e din Egipt la origini, dar născut în Franța. Îmi vine să-i zic că așa îl chema pe personajul din filmul egiptean pe care l-am văzut ieri. Nu-i zic, îl întreb dacă are treabă cu festivalul. Îmi spune că lucrează în construcții, n-are timp de așa ceva. Mă lasă undeva la o intersecție de la care se vede Cineum-ul. În jur, o curte de sport care pare abandonată, niște depozite puțin frecventate.

De data aceasta, când văd multiplexul, pe soare, mi se pare deja familiar. Așa cum începi să cunoști pe cineva mai bine, îl văd mai atent. Câteva panouri lipsesc de pe suprafața lui exterioară, mici lacune în suprafața de creier stilizat. De data asta, fiind mai târziu, de-abia mai sunt vreo doi oameni la intrarea din spate. Mă grăbesc să-mi iau un Cola de la cafeneaua de la parter și apoi să trec de punctele de control. Ajung un pic înainte să înceapă. Am niște cafea într-un termos, pe care mă bazez să mă țină să nu ațipesc. Logo, aplauze.

La ieșire, dau la etajul I peste o terasă cu mese de beton și câteva scaune metalice răspândite pe toată suprafața, unele ocupate de oameni cu câte un laptop în brațe sau stând pe telefon. Nu văd urmă de parolă de wifi. Sunt niște breșe în fațada de beton a clădirii, prin care se aud din când în când zgomotele unui elicopter care dă târcoale. Dau un telefon pentru a verifica un mic studio pe care l-am găsit de închiriat. E amiază și mi se spune că e liber numai de la ora 17. Ciudat, dar n-am ce face sau zice. O iau din nou cu tramvaiul spre centru, următoarea proiecție e la ora 16.

Am timp să mă întâlnesc cu văru-miu pentru prânz. Alegerea restaurantului o face vremea: de cum ne întâlnim, începe să plouă iarăși destul de serios, așa că intrăm în primul, aflat la câțiva pași. Îmi mai iau o cafea, iau câteva guri și vărs restul în termos, o să fie o zi lungă.

Proiecția de la 17.15 e fix în Palatul Festivalurilor, unde au loc și premierele cu covor roșu și, în câteva săli adiacente, vizionările pentru presă. Mă plimb în orele rămase pe străzile din centru, în căutarea unei cafenele în care să pot trage de o altă cafea și să scriu. Cannes e un oraș bogat, foarte ironic comprimat. Are vreo patru străzi pietonale, paralele cu marea, care rezumă în câteva sute de metri orașele franceze mai mari. Primele două sunt cu magazine ale unor branduri de lux și alte locuri de spart bani buni. A treia e cea cu cafenelele, restaurantele și barurile. A patra e cea a gării, deja cu cartoane lăsate pe asfalt de la aprovizionările de dimineață, cu chichinețe în care poți să-ți iei șaorma sau alte specialități nefranceze la prețuri mai rezonabile, pe lângă magazine cu de toate, de la trolere și jucării ieftine la încărcătoare de telefon. Ultima e perfectă pentru a vâna un sandvici mai puțin pretențios. Deocamdată, am însă treabă pe a treia. Găsesc aici o cafenea, Green Bagel Café, în care pot să-mi pun laptopul și telefonul la încărcat. Se dovedește a fi și un loc perfect de observat cine mai trece pe stradă și pare că are legătură cu festivalul - la o primă vedere, după badge, cam 60-70% din cei care trec pe lângă măsuțele așezate în stradă.

Ajung cu vreo 20 de minute înainte de a doua proiecție. Coada e imensă, se întinde din fața Palatului pe metri buni, până la prima intersecție. La câtă lume e, sunt sceptic că o să poată trece toți la timp de toate verificările. Pe lângă, oameni cu pancarte, pe care scrie titlul câte unui film, plus ticket svp (bilet, vă rog). Nu prea văd pe nimeni care să și reușească să găsească un bilet de ultim moment. Spre surprinderea mea, coada avansează surprinzător de repede odată ce se pornește. În vreo cinci minute mă văd urcând scările Palatului, apoi trec prin toate perchezițiile uzuale.

Începe imediat și proiecția. Logo, aplauze. De data asta, e loc și de bis. Fiind o producție dusă în spate de nume mari, în limba engleză, se aplaudă și la logoul de la Universal Pictures, apoi și la cel de la Focus Features. Începe să-mi placă agitația de grup a spectatorilor la proiecții. Vorbesc unii un pic mai tare pe la început, îi pâsâie vreo patru-cinci oameni și apoi toată sala începe să pâsâie, cu (după urechile mele) o doză mai mare de amuzament decât de indignare. E un film care are niște scene care se petrec în Marea Britanie, în anii '20, acum un secol, și la un moment dat un personaj spune: "Toată lumea vrea să meargă în Statele Unite. Nu-i așa grozav, e mai bine în Europa". O parte a sălii râde instantaneu, politic.

După terminarea proiecției, trebuie să o iau câteva stații bune înapoi către partea de periferie a Cannes-ului, să văd studioul în care dorm la noapte. Ajung într-o stație de pe o culme de deal. Clădirea se dovedește a fi mastodontul cu vreo 14 etaje din imediata ei proximitate. Camera mea e la parter. Îmi recuperez cheile de intrare dintr-o cutie cu cifru și fac bilanțul. E de fapt un soi de bucătărie mai mare, cu o canapea care se poate lungi pentru somn. O mică baie de interior și cam atât. Nu e mare filozofie, e un loc de dormit, dar am, cum am mai avut de câteva ori în momente în care călătoream singur prin zone incerte, un soi de flashback la serialele polițiste cu detectivi hârșâiți, inspectând câte o cameră de motel în timp ce cineva trasează conturul victimei pe podea. Destul de similar arată și studioul ăsta. Nu am timp însă de alte gânduri, se înserează și trebuie să mă întorc pentru ultima proiecție a zilei.

Tramvaiul rapid îmi lasă destul timp ca să arunc și o privire dezorientată pe cheiul de lângă Palat. Drumul spre plajă e blocat, peste tot sunt exemplare din tipul local de gardian public, cu o pușcă odihnită diagonal pe piept. În rest, pe chei, bouncer-i și cozi la fiecare iaht, petreceri care dau să înceapă pe punțile vaselor. Recunosc sigla de la Arte pe un vas și încă vreo câteva pe altele. Totul pare scump sau de închiriat: rochiile, smoking-urile, atmosfera generală de bal. În depărtare, se aude piesa Tainted Love pe repeat - realizez că e de la covorul roșu, pe care calcă acum echipa filmului pe care o să-l văd în vreo jumătate de oră. Strada mare din fața Palatului e și ea blocată, trec mașini scumpe cu ceva regularitate, până pietonii forțează trecerea și șirul de mașini se oprește momentan. E spectaculos și opulent totul, aproape că se simte miros de bani.

15 minute de stat la coadă în aerul răcoros, apoi proiecția. Logo, aplauze. De data asta, aplauze viguroase și la finalul filmului, se aud și vreo câțiva "bravo". Am văzut probabil primul film care are lipici instantaneu la public. Se numește Affeksjonsverdi / Sentimental Value (cronica mea aici).

Când ies din Palat, e deja trecut de 1 noaptea. Am memorat aproximativ direcția spre locul meu de înnoptat, de la un punct încolo e drum în linie dreaptă. După afișajele dintr-o stație de autobuz, există și autobuze de noapte, dar norocul meu doarme la ora asta, următorul e în jumătate de oră. O iau pe jos, luându-mă după stațiile pe care le-am memorat aproximativ la venire, de la geamul autobuzului. Îmi ia vreo 30-40 de minute pe jos, șoseaua e slab luminată și pustie. Ajuns la studio, îmi arunc pe unde apuc rucsacul, trec telefonul pe modul avion (am uitat să-mi iau încărcătorul și cifrele de la baterie nu arată bine pentru mâine) și ies la o țigară în curtea interioară. E cum a spus văru-miu: trec vreo doi-trei necunoscuți pe lângă mine înainte să intre în bloc și fiecare spune bonsoir. Zic și eu. Doar un grup gălăgios, vreo cinci oameni în total, trece fără să sufle o vorbă. Îi aud vorbind în ceva versiune de limbă slavă. Ăștia-s ai noștri.

Joi, 22 mai 2025

Apuc să dorm vreo patru ore și ceva pe canapeaua din studio. Duș și adio scurt de la acest parter impersonal. Proiecția de azi, singura la care am prins bilet, e tot la Cineum, în La Bocca. Film spaniol. Romería. Pe autobuzul în care urc sunt mai mulți oameni cu badge de festival, deci de data asta am luat-o în direcția bună. Ajung și deja știu ordinea: cafenea, cafea, Cola de backup, scări rulante spre etaje, controlul de bilete.

După film (cronica mea aici), o iau înspre centru. Am timp să-mi caut ceva de mâncare pe strada gării. Și un pic mai departe, de fapt. Trec pe lângă o piață cu legume, flori și fake-uri de produse pe care le găsești la prețuri de zece ori mai mici decât originalele din magazinele de lux de lângă plajă. Totul, prin consens nescris, pare să fie la 5, 10 sau 15 euro. Ca toate piețele în aer liber în care am fost în Franța, miroase înțepător a pește expus de dimineață pe tarabe. Pe mine m-a adus aici alt miros, însă: la una dintre mese se vinde mâncare într-o ditamai oală. Poulet Yassa, scrie lângă, un fel de mâncare senegalez. Preț decent. Doamna care pare să fie dintre imigranții ajunși nu de mult în Franța e volubilă și vorbește în același timp cu cei doi-trei oameni puși la coadă. Achit, îmi iau restul și ies din piață, în căutarea unei bănci pe care să-mi consum prada. Pentru toată bogăția pe care o transpiră prin toți porii un oraș precum Cannes, e și al naibii de zgârcit cu băncile și, în general, cu orice lucru gratuit. Sunt câteva pe promenada de lângă mare, făcute să poată sta pe ele un singur om. Acolo desfac punga de hârtie și mi se bucură instantaneu papilele.

Zi scurtă în rest. Sunt în Franța, deci mă duc să-mi iau un album de bandă desenată de la FNAC. Apoi, Green Bagel, tras de o cafea, scris. Statul la țigară cu o frecvență rezonabilă dă roade. Ochesc pe unul din cei câțiva români veniți pentru festival. Suntem în epoca în care îți dai seama că cineva e aici după ce postează pe facebook. Din păcate, l-am prins în ultima zi în care stă la festival.

Drumul înapoi spre Nisa, cu trenul, rapid în dup-amiaza însorită, se simte un pic pe sens invers față de direcția de ansamblu a zilei.

Vineri, 23 mai 2025

E a patra zi de trezit la ore ucigătoare. Am dormit câteva ore pe noapte. Dacă fac media, nu știu dacă-mi iese cinciul. Din nou, mă duce din nou văru-miu cu mașina până aproape de locul care mă interesează.

Proiecție de dimineață cu Jeunes mères al fraților Dardenne. E la o sală la care n-am mai fost, mă învârt indignat prin fața palatului Lumiere fiindcă o rază de lumină nu cade exact pe intrarea care mă interesează. După vreo cinci minute de stat la coada greșită, ajung la cea bună, mai discretă.

După film (cronica mea aici), ajung pe terasa pentru jurnaliști, deasupra Palatului. Cafeaua, se dovedește, e din partea casei, iar vederea spre port nu e rea deloc. Stau la o masă albă, cu picioare lungi, și trag cu urechea cum un critic de vreo 30 de ani îneacă în cuvinte mari un film. Habar n-am, după ce zice, care e. Se dovedește că înregistrează un soi de podcast.

Bună ideea asta cu înregistratul audio sau video. Încep să mă gândesc că scrisul e de modă veche, pentru nostalgici.

Trebuie să mă grăbesc să ajung la un interviu programat cu cei doi frați Dardenne, la amiază. Ajung cu vreo cinci minute înainte la locul pe care mi-l indică Google Maps. Pe străduță, un hotel, niște magazine și nici urmă de vreo intrare potențială pentru terasa promisă în mailul pe care l-am primit cu câteva zile înainte. Mic moment de panică. N-am de ales și întreb, iar cineva îmi arată cu degetul o intrare minusculă într-un gang. Urc cu liftul până la etajul trei. Văd, din fericire, o coadă formată ad-hoc, aici trebuie să fie, sunt oameni cu badge-uri, vreo doi asiatici, câțiva probabil europeni, vreo doisprezece în total. Încă nu au ieșit cei de dinainte, mi se spune, deci e ok. Durează vreo zece minute până intră cei din seria mea.

Când ne vine rândul, intrăm într-o mică sală, cu o canapea și un semicerc de scaune în jurul ei. Pe canapea, Jean-Pierre și Luc Dardenne, plus o traducătoare, așezată în apropiere, la îndemână. Jean-Pierre e cel cu ochelari, dacă țin bine minte. Avem dreptul la câte o întrebare fiecare. Cei doi Dardenne par bonomi și în expectativă. Pare că și-au creat propria strategie de lucru cu presa. Răspund pe rând la întrebări, una Jean-Pierre, una Luc, iar când unul dintre ei vorbește, aplecându-se ușor în față, celălalt se lasă pe spate, ca și cum s-ar gândi sau și-ar reîncărca energia mentală. E funny de văzut rutina aceasta aproape mecanică cu două personaje. O parte dintre actrițele care joacă în filmul lor cel mai recent nu au mai jucat până acum, și îi întreb cum le-au ales. Răspunde Luc: le puneam întrebări și, dacă stăteau puțin pe gânduri și nu răspundeau instantaneu, atunci știam că avem de-a face cu cineva care ne interesează.

Ies de la interviu și, ca de obicei, nu-mi rămâne prea mult timp până la proiecția următoare. Nu cred că sunt singurul. Am impresia că peste tot văd oameni care și-au luat din fugă ceva de mâncare, ceva din care să poți mușca până te pui la următoarea coadă. Vremea e perfectă, căldura aproape strălucitoare. Simt cum transpir pe sub tricou în timp ce stau din nou la coadă și trag cu urechea la grupul de americani gălăgioși aflați la câțiva pași înaintea mea. Pe una dintre clădirile de lângă Palat e un ditamai semn cu Goodfellas - nu filmul, ci probabil ceva firmă care trage și ea cu ochiul într-un fel în care consumatorii de filme pot să-l înțeleagă.

Proiecție (aplauze la logo), terasă, timp de stat și de gândit la ce-o să scriu. Am ajuns să am în sfârșit un sentiment de familiaritate, din acela în care știi la ce distanță e sala la care mergi în continuare, cât ai de mers până la cutare loc din care îți poți lua ceva de mâncare. Dacă îți segmentezi timpul cu atenție, lucrurile se așază în matca lor.

Există și proiecții pentru public în fiecare seară, pe plaja de lângă Palat, singurele la care au acces și cei care nu sunt aici în calitate oficială. Condiția e să prinzi loc, se face o coadă de proporții și aici, intră primii ajunși. Mi-am dat întâlnire cu doi prieteni din Cluj, fiindcă filmul, care era trecut inițial pe program drept "film surpriză", se dovedește a fi versiunea restaurată la One Flew Over the Cuckoo's Nest de Miloš Forman, care a mai fost proiectat, dar în cadrul festivalului, cu vreo două zile înainte. Când ajung la coada de lângă ditamai ecranul de pe plajă, mi-e clar că șansele să mai prind un loc sunt așa și așa. Oamenii mei sunt ceva mai în față, poate prind ei. Ne dăm mesaje din când în când. Nu e clar dacă cei de la intrare te lasă să intri cu ceva alcool în geantă, și nu mai țin minte defel cum au stat lucrurile acum doi ani, când am fost la vreo două proiecții din astea pentru public cu văru-miu. Mi-am luat vreo trei doze de bere, just in case, de la un supermarket. În timp ce aștept, mă uit cum se formează niște picături lichide pe suprafața lor, de la căldură. Până la urmă, se dă anunțul oficial, nu mai intră nimeni. Nici cei doi amici se pare că nu au intrat, așa că ne regăsim undeva în afara dreptunghiului delimitat pentru proiecție. Stăm direct pe nisip, cumva perpendicular pe unul dintre colțuri, cu vreo câteva zeci de oameni care n-au mai prins nici ei locuri. Nu se vede rău, iar sunetul filmului se amestecă cu cel al valurilor imperturbabile de la câțiva pași distanță. În spatele nostru, un grup mai gălăgios, după urechile mele vorbesc ceva ce aduce a filipineză, tare și fără griji. Nu trec mai mult de două-trei minute până nu-i admonestează un bărbat în franceză. Chiar și pe plajă, în aer liber, pe nașpa, funcționează legile de etichetă pentru mersul la cinema, îmi trece prin cap.

Se sparge gașca înainte de terminarea filmului. Îmi termin berea și o iau înspre gară, prin mulțimile care au sau n-au treabă cu festivalul. Acesta e spectacolul neoficial cel mai interesant aici, toată energia necunoscuților de la terase. Îmi aduc aminte cum am ajuns într-o seară, acum doi ani, pe una dintre străzile paralele, la una din aceste terase și, când am intrat înăuntru, lumea dansa într-o frenezie lipsită de griji. E ceva ce merită văzut și mai mult decât filmele. E deja târziu, dar, pe strada pe care se află strada centrală, energia e aceeași, doar ceva mai potolită. Am de așteptat cam o oră pentru un tren spre Nisa și am timp să văd cum ea se mai domolește. Una sau două șaormerii mai rămân deschise până după miezul nopții. Când ajunge trenul, îmi dau seama că el trece prin Nisa și merge apoi mai departe spre Ventimiglia, unul dintre orașele din apropierea graniței cu Italia. Asta explică, îmi zic, numărul mare de adolescenți italieni din vagon, ascultând muzică de pe telefon la volum tare. E ceva frumos și în tipul acesta de energie deplasându-se cu viteză prin noapte.

Sâmbătă, 24 mai 2025

Ultima zi de trezire brutală. Planul e așa: plecare la vreo 6.40 din Nisa către gară, ajuns la gară, luat tren către Cannes, ajuns la Cannes, luat autobuz către Cineum. La limită, două ore fără ceva. Planul se duce naibii înainte să ajung la gară, fiindcă am zis că iau un Bolt și șoferul face bucle în timp și spațiu și nu ajunge nicicum unde sunt eu. Ajung cu întârziere și iau următorul TGV, dar trebuie să îmi anulez biletul la proiecția de dimineață. Trenul înaintează energic - o fâșie de mare cu plajă la stânga, șine ruginite, palmieri și clădiri incerte în dreapta. Ajung la 8.27 în Cannes. Poate prind ceva la proiecțiile de dimineață de la Palat, care încep aproape convenabil la 8.30, dacă mă grăbesc, îmi zic hiperoptimist. Poate nu, îmi transmite indirect și sever una dintre voluntare, când ajung în sfârșit la intrarea uneia dintre săli, după verificat de bagaje și tot tacâmul.

Ies din Palat. Străzile sunt suspect de goale, prin comparație cu deranjul de aseară. Doar un tip care îmi cere un foc și apoi niște monede pe o bancă și doi bărbați întinși pe jos pe o pătură lângă o biserică. Îi aud vorbind în ceea ce pare a fi rusă.

Am timp să-mi găsesc ceva de mâncare, îmi zic. Am ochit o șaormerie armenească lângă piața cu de toate la 5, 10, 12, 15 euro. It's not ready, îmi zice omul de la șaormerie în engleză, arătând cu degetul spre carnea în repaus pe țepușă. Eleven, îmi zice.

Se pare că e al dracu' de greu de găsit ceva deschis și ready înainte de prânz. Dau peste un chioșc unde pot să-mi iau un sandvici. Întind o bancnotă de 50 de euro și, când vânzătoarea îmi dă restul, hârtiile cât pe-aci să-mi fie luate de vânt. Cu această ocazie, îmi iese primul contact lingvistic eficient cu localnicii. C'est comme ca que l'argent s'en va zic, iar vânzătoarea zâmbește.

Cum n-am mai prins nimic de dimineață, am timp să scriu un pic la cafeneaua mea obișnuită. Asta, cel puțin o vreme. Îmi iau o cafea ca pretext, dar după vreo 5 minute nu mai merge internetul. Dau refresh o dată, de două ori, apoi ceva mai iritat, gândindu-mă: perfect timing. Încep să observ reacții similare la alte mese. Aud apoi pe cineva zicând în franceză că e pană de curent în toată regiunea. Asta e, mă resemnez, închid laptopul și îmi termin cafeaua. Mai am vreo două proiecții mai pe seară, am un pic de timp să mă plimb pe străzile pe care aproape am început să le cunosc. Sunt urme de apă pe pavaj peste tot, de la curățenia de dimineață, și tot puțini oameni pe străzi. Pe una din ele, neașteptat, îl văd pe trotuarul opus pe Jafar Panahi. În zilele cât am stat aici, n-am văzut nicio figură cunoscută în carne și oase, dintre cei pe care îi vezi doar pe social media. Panahi e primul. E însoțit de o femeie și se plimbă nonșalant, ca un turist oarecare. E prima dată după mulți ani în care a putut ieși din Iran, iar momentul acesta anonim, în care îl văd mergând agale, liber, mă face să mă bucur așa cum te bucuri pentru un om pe care nu-l cunoști decât din filme și fotografii (cronica mea la filmul lui Jafar Panahi - Yek tasadef sadeh / It Was Just an Accident, Palme d'Or la Cannes, 2025 - aici).

Încerc pentru prima dată și ceva de care am auzit de la cunoscuți: statul la coadă pentru un film la care nu ai mai prins bilet. Mă uit sceptic la numărul mare de oameni din fața mea, ajunși mai devreme. Căldura e apăsătoare, și nu se vede urmă de loc în care poți sta la umbră. Ca și în alte dăți, ia un pic de timp până coada se pune în mișcare. E trecut de ora la care începe proiecția când voluntarii lasă să intre și această ultimă tranșă. În primă fază, după ce începe filmul, îmi zic că merită așteptatul în soare. E Die My Love de Lynne Ramsay, iar filmul începe direct cu un riff agresiv de chitară. Îmi dau seama că e primul film la care am fost anul ăsta care începe așa, cu atitudine.

Mai am bilete pentru două filme, dar deja simt, cum mi se întâmplă și la alte festivaluri de film după o vreme, semne de saturație.

După primul, ies și văd la unul dintre etajele Palatului oameni strânși în grup în fața unui ditamai ecran. E aproape seară și se transmite în direct ceremonia de decernare a premiilor. Trebuie să ajung în curând la ultimul film al zilei și prind din zbor cam jumătate din premii. N-am nimerit, îmi zic, o bună parte dintre filmele premiate.

Intru la filmul rămas. E al unui regizor iranian foarte promițător, am venit cu niște așteptări. Sala e doar pe sfert plină, sunt mici grupuri așezate răsfirat într-un colț sau altul. După vreo jumătate de oră, nu mai am stare. Pare că regizorul a făcut o sumă de locuri comune de film iranian și le servește tacticos unul după altul. Mă mut într-un colț al sălii unde nu e nimeni și mă uit pe furiș la telefon. Între timp, s-a stabilit tot palmaresul, e și încărcat pe Wikipedia. Filmul la care mă uit nu e printre cele premiate. Nu mă mir și nici nu mai am răbdare. Ies discret. Destule filme pentru ediția asta. Ies din Palat, mă duc pe plajă, stau pe nisip și îmi aprind o țigară în timp ce mă uit la luminile vaselor din larg, din ce în ce mai strălucitoare în noaptea care se lasă peste toate.