Relații, secrete și compromisuri. Trei filme spaniole (I): Los domingos / Sundays - TIFF, 2026

Este acea perioadă a anului când la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca pot fi vizionate filme spaniole, motiv pentru care vă voi recomanda trei dintre ele. Mi se întâmplă mereu să vorbesc despre producții care nu ajung în cinematografele din România, pe care le-am văzut în sălile de cinema din Spania sau pe diverse platforme internaționale de streaming. Mă bucur să constat că filme premiate și apreciate la festivalurile spaniole își găsesc, în cele din urmă, drumul și către publicul român.

Filmul care a făcut în 2025 furori în rândul cinefililor spanioli este Los domingos / Sundays / Duminicile, regizat de Alauda Ruiz de Azúa. A primit premiul Concha de Oro la Festivalul de la San Sebastián și cinci trofee la Premiile Goya (pentru cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun scenariu, cea mai bună actriță în rolul principal: Patricia López Arnaiz și cea mai bună actriță în rolul secundar: Nagore Aramburu ).


Originară din Vizcaya, Țara Bascilor, regizoarea Alauda Ruiz de Azúa aduce constant în prim-plan teme arzătoare ale comunității pe care o cunoaște îndeaproape, dar care depășesc acest cadru local și capătă o rezonanță universală.

În 2022, și-a făcut remarcat debutul în lungmetraj cu Cinco lobitos / Lullaby / Cinci lupișori, un film care a atras atenția criticilor și publicului prin felul nuanțat de a aborda chestiuni tabu, aspecte rareori discutate deschis, adică incertitudinile, ezitările pe care le poate avea o mamă, punând sub semnul întrebării imaginea idealizată a iubirii materne necondiționate. Fără doar și poate, filmul deschide un spațiu necesar pentru reflecție asupra unor trăiri greu de exprimat. În 2024, realizează serialul Querer / A iubi, cu excelenta actriță Nagore Aranburu în rolul principal. Aceasta interpretează o mamă și soție care îndură ani la rând violența soțului ei, inclusiv violuri conjugale. La un moment dat, decide să-l denunțe, gest care o poartă într-o călătorie infernală ce îi adâncește și mai mult drama. Serialul surprinde nuanțat tensiunea dintre frică și sentimentul de vinovăție care o însoțesc constant pe protagonistă, menținând spectatorii într-o stare de neliniște și frustrare.

Pe scurt, filmele Alaudei Ruiz de Azúa sunt construite în jurul relațiilor umane. Recurge de cele mai multe ori la răsturnări de situație destul de discrete, pentru a arăta fisurile ascunse din viețile personajelor sale și felul în care oamenii ajung să-și ducă existența disimulând ceea ce simt sau ceea ce trăiesc cu adevărat. Aceeași preocupare se regăsește și în cel mai recent film al său, Los domingos / Sundays / Duminicile. În centrul poveștii se află Anaira (Blanca Soroa), o adolescentă de 17 ani care decide că vrea să devină călugăriță, alegere ce declanșează un șir de conflicte în familie. Premisa pare simplă, dar ridică o întrebare deloc confortabilă: cum ar reacționa, de fapt, o familie într-o astfel de situație?

De fapt, pe parcursul filmului îți dai seama că Alauda Ruiz de Azúa nu este interesată să adopte o poziție tranșantă în privința credinței religioase. În fond, tema religiei nu este decât un pretext prin care regizoarea radiografiază tensiunile familiale. Ba mai mult, ea își îndreaptă atenția asupra reacțiilor celor apropiați Anairei: mătușa necredincioasă, dar care pune întrebările cele mai incomode; tatăl copleșit de probleme financiare, care afișează o aparentă generozitate față de decizia fiicei sale, cu atât mai mult cu cât aceasta îl scapă de o povară financiară; și bunica afectuoasă, crescută într-un mediu patriarhal, care are o încredere aproape necondiționată în judecata fiului său și mult mai puțină în cea a fiicei.

În schimb, rămân mai puțin explorate întrebări precum îndoielile adolescentei, influența educației religioase asupra deciziei sale sau rolul pe care îl joacă Biserica Catolică în formarea copiilor și adolescenților. Stilistic vorbind, filmul mi-a amintit de cinemaul observațional al lui Hirokazu Kore-eda, de realismul autobiografic al Carlei Simón, de sensibilitatea intimă a Miei Hansen-Løve, dar și de forma cu care e tratată experiența feminină și procesele de formare identitară din filmele lui Céline Sciamma. Nu am văzut încă Fjord al lui Cristian Mungiu, dar, din ceea ce am citit despre el, cred că ar putea intra într-un dialog fertil cu filmul Alaudei Ruiz de Azúa.

Citiți recomandarea despre Siempre es invierno / Always Winter / Mereu iarnă aici și despre Maspalomas aici.