Relații, secrete și compromisuri. Trei filme spaniole (II): Siempre es invierno / Always Winter - TIFF, 2026

Citiți recomandarea despre Los domingos / Sundays / Duminicile aici.

Rămânând în sfera personajelor vulnerabile, următoarea recomandare este Siempre es invierno / Always Winter / Mereu iarnă, povestea lui Miguel (David Verdaguer), un bărbat de 36 de ani, aflat într-o criză existențială pe care încearcă să o traverseze, cu melancolie, ironie, umor și o resemnare neașteptat de tandră. David Trueba, regizorul peliculei, face parte dintr-o familie de cineaști ale căror filme sunt încărcate de melancolie și introspecție. În ciuda diferențelor stilistice dintre filmele regizate de Fernando, David și Jonás Trueba, cei trei împărtășesc un interes comun pentru transformările interioare ale personajelor și fragilitatea lor afectivă în momente de incertitudine. În Siempre es invierno am avut constant senzația că văd un film de Eric Rohmer, cu personaje care se împacă cu gândul că relațiile au ajuns la un final, se îndrăgostesc, au mustrări de conștiință, se răzgândesc și se gândesc neîncetat la ce au greșit. Ce-i drept, de cele mai multe ori, rămân închiși într-o capsulă a apatiei. Însă, Siempre es invierno funcționează ca un film terapeutic, îmbrățișează misterul vieții și forța improvizației, amintindu-ne că nimic nu este cu adevărat scris dinainte și că lucrurile rareori se întâmplă așa cum le planificăm. Mai cred că aici e harul actorului David Verdaguer, într-un rol în care carisma și tristețea se contopesc. După ce pendulează între amărăciune și agonie, Miguel găsește afecțiune și împlinire într-o relație de o noapte cu o femeie în vârstă (Isabelle Renauld), chiar dacă cei din jurul lui îl privesc cu suspiciune.


Mi-a plăcut fraza poetică din film: Siempre es invierno, cuando no hay amor (E mereu iarnă când nu există iubire). Totuși, nu e chiar atât de melancolic și siropos pe cât l-am descris eu aici, are și părțile lui comice. Trueba ecranizează propriul roman, Blitz, și privește cu maturitate despărțirea, însă câteodată ai impresia că narațiunea pare suspendată într-o formă de îngheț emoțional. Chiar și așa, merită toată atenția, pentru că interpretările actoricești sunt de-a dreptul savuroase.

Citiți recomandarea despre Maspalomas aici.