Acest articol nu-şi propune să fie exhaustiv, ci să facă o selecţie lejeră a spectacolelor de excepţie, despre care au apărut cronici în acest spaţiu al suplimentului. Nu toate spectacolele sunt din 2010, dar articolele care le-au evidenţiat calitatea au apărut toate pe parcursul acestui an. Vestea bună este că şi în 2011 le mai puteţi vedea la teatrele lor.
Mai jos puteţi citi câteva extrase din cronicile apărute la rubrica de teatru din Adevărul literar şi artistic. Mai vechi sau mai noi, mai tinere sau maturizate în cel mai frumos mod cu putinţă, cele cinci spectacole cărora le-am acordat câte cinci stele dau consistenţă teatrului românesc, în acest moment.
Artă, Teatrul Bulandra, Bucureşti
Regizorul Cristi Juncu şi-a făcut un program din alegerea unor piese care favorizează actorii, oferindu-le şi acum un text cărnos din care să muşte şi hrănindu-le talentul pe parcursul întregului spectacol. Vlad Zamfirescu, aflat la cel mai bun rol al său de până acum, excelează în momentele de autocenzură scăpată de sub control, atunci când lasă clocotele frustrate din stomac să-i răbufnească într-o venă care i se umflă pe tâmplă.
Şerban Pavlu, degajat şi imperial în zona gusturilor sale imuabile, în care se simte foarte bine, îi dă o replică la fel de profesionistă lui Vlad Zamfirescu. Iar Gigi Ifrim este un maratonist al geniului parodic atent dozat (cât să-i ajungă toată viaţa), volubil prin cuvinte, ocheade şi suspine existenţiale.
(Citiţi articolul întreg aici)
Identităţi, Teatrul "Maria Filotti", Brăila
Regizorul Victor Ioan Frunză nu alege niciodată calea cea uşoară. Spectacolul este maratonul mental al unui regizor care şi-a propus să fie foarte inventiv, atent şi responsabil cu materialul pe care l-a avut de prelucrat.
Frunză se foloseşte de o mină de aur prea puţin exploatată, dramaturgia lui Dumitru Solomon (1932-2003), livrând un puzzle teatral pe linia comicului absurd ionescian, dar cu un umor mult mai aplicat la coloratura cotidianului românesc. Spectacolul este dublu incomod pentru spectator: o dată prin resursele lui întotdeauna în mişcare şi apoi, prin adevărurile amare pe care le dizolvă într-un pahar plin cu ironie.
(Citiţi articolul întreg aici)
Miriam W, Teatrul "Toma Caragiu", Ploieşti
Piesa creşte din suferinţa supravieţuitorilor Holocaustului şi arată imposibilitatea copiilor de a se adapta la modul de viaţă al părinţilor. Vorbeşte despre o familie ale cărei răni nu se vor vindeca niciodată, despre un mediu în care vina, ruşinea şi trauma sunt transmise pe cale ereditară. Descrie impactul istoriei asupra vieţii intime, într-un mininucleu social. Ajutat de o trupă senzaţională şi de interpretări răvăşitoare, Radu Afrim reuşeşte un spectacol dureros, despre bombele neexplodate ale războiului, minele-memorie, care pot detona oricând nebunia.
(Citiţi articolul întreg aici)
Amalia respiră adânc, Teatrul Act, Bucureşti
Un spectacol de diamant, un lung poem în proză despre un destin trecut prin comunism şi ieşit pe uşa din dos a istoriei personale. Amalia respiră adânc, un spectacol cu o singură actriţă, creat de patru femei inteligente (regia Mariana Cămărăşan, text Alina Nelega, scenografia Alexandra Penciuc, Cristina Casian, actriţă), face parte din top zece al celor mai bune producţii care se pot vedea la ora actuală în România.
Este cel mai potrivit loc în care trebuie să cauţi emoţia pură. Textul este foarte generos cu cei care se folosesc de el - atât cu artiştii, cât şi cu spectatorii care îl ascultă - pentru că vorbeşte direct despre toate privaţiunile, visele frânte şi viaţa grea din comunism, fără a fi bombastic. Este o scriitură cu picioarele pe pământ.
(Citiţi articolul întreg aici)
Gaiţele, Teatrul Odeon, Bucureşti
Tragicomedie rară, intens ironică, având o schemă dinamică aproape minimalistă, piesa Gaiţele, montată de Alexandru Dabija, este tăioasă prin modul în care împarte tipologiile. Oferă roluri foarte puternice actorilor din prim-plan. Dorina Lazăr (Aneta Duduleanu) este primadona care conduce cu false modulaţii vocale şi cu un şchiopătat trucat convoiul gaiţelor spre victoria supremă: nimeni nu stă în calea adevărurilor lor.
Zoia (Constantin Cojocaru în travesti) este delicioasă atunci când îşi dilatează pupilele de plăcere, are o lăcomie candidă şi dă cele mai bune lecţii de mâncat colivă, iar Lena (Ionel Mihăilescu, tot în travesti) joacă admirabil rolul gaiţei de rang secund, alegând o formă mai puţin îngroşată stilistic. Pavel Bartoş nu încetează să uimească într-un rol de lacheu cu mândria frântă, o umbră palidă a unei neveste mai înalte.
(Citiţi articolul întreg aici)