Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Gala Tânărului Actor HOP 2019

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De vorbă cu... (XXI) - Octavian Voina - Gala HOP, 2019


, un interviu cu

iulie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Tavi Voina, 23 de ani, Cugir
Studii: UNATC "I.L.Caragiale", facultatea de teatru, secţia arta actorului, promoţia 2018, clasa profesorului Paul Chiribuţă, nivel licenţă / UNATC "I.L. Caragiale", facultatea de teatru, secţia arta actorului, clasa prof. Univ. dr Tania Filip, nivel masterat (anul I momentan)
Participă la Gala HOP 2019, la secţiunea Grup, cu momentul Wor(l)ds in progress inspirat din Cabaretul cuvintelor de Matei Vişniec, alături de Andrei Atabay, Andreea Jurj, Lia Marin, Iuliana Danciu, Sînziana Pintean.


Octavian Voina (foto: Tudor Grădinaru)

Răzvan Rocaş: Dacă ar trebui să te defineşti într-un singur paragraf, care ar fi acela?
Tavi Voina: Sunt într-o continuă schimbare şi mi-e greu să-mi dau o definiţie fixă. Prea puţin echilibrat, trec uşor de la o extremă la alta. Fricile mă împiedică să am încredere în forţele proprii, aşa că am nevoie de oameni aproape care să mă facă să conştientizez că fiecare om, printre care şi eu, e aparte şi are ceva al lui. Mi-e greu să mă responsabilizez şi să duc o viaţă de adult, poate de-aia nici nu am maşină şi nici permis auto. Mi-e groază de eşec şi de singurătate, aşa că mă zbat să fac de toate: să petrec şi să trag tare ca la bătrâneţe să am de toate.

R.R.: Care a fost momentul în care ţi-ai dat seama că actoria este drumul tău?
T.V.: Cred că e mult spus că actoria este drumul meu. Îmi pun constant întrebarea dacă pot sau nu să fac meseria asta şi deocamdată răspunsul a fost unul pozitiv. Cine ştie cum va fi peste câţiva ani. Hai să-i spunem mai simplu: momentul în care m-am hotărât să dau la facultatea de actorie. Ca mulţi alţi colegi de-ai mei, am făcut parte dintr-o trupă de teatru în liceu care, în scurt timp, a devenit centrul meu de interes. M-am apucat să caut interviuri cu actori din ţară ca să aflu mai multe despre ce înseamnă această meserie, m-am uitat la spectacole de teatru pe YouTube pentru că în Cugir nu există teatru, şi undeva prin clasa a 10-a am participat la un workshop în cadrul festivalului "Studentfest" de la Timişoara. Acolo am lucrat cu Marius Lupoian, actor la Teatrul "Mihai Eminescu", care m-a încurajat să urmez această cale. Mama a fost uşor de convins, mai ales că un actor mi-a certificat calităţile şi iată că şi-a lăsat fiul să dea la teatru.

R.R.: Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit cu privire la actorie?
T.V.: Repetam în anul trei pentru spectacolul de licenţă. Lucrurile nu mergeau prea bine, repetam deja de două luni şi nu se prea lega nimic. Eram cu toţii dezamăgiţi, obosiţi şi nu mai aveam speranţe că spectacolul va mai ieşi. Atunci, profesorul nostru ne-a ţinut un mic speech motivaţional şi am ţinut minte o singură propoziţie: "Faceţi meseria asta cu aceeaşi bucurie şi plăcere pe care le aveaţi atunci când v-aţi apucat de ea". Bine, situaţia nu s-a îmbunătăţit imediat, spectacolul a ieşit până la urmă, dar nu asta e important. Importantă pentru mine a fost propoziţia asta pe care mi-o repet de fiecare dată când intervine frustrarea că o scenă nu-mi iese sau rolul nu este aşa cum am vrut eu să fie.

R.R.: Cât de grea este viaţa unui actor în condiţiile actuale din ţară?
T.V.: Hai să ne uităm puţin în jur. Bugetele instituţiilor de cultură au fost tăiate, aşa că anul următor nu ştiu dacă se vor mai deschide porţile teatrelor spre colaborări. Dacă nu colaborezi, tu ca actor neangajat, te gândeşti: "mmm... hai că-mi adun câţiva oameni, îmi deschid o asociaţie şi aplicăm la AFCN ca să facem propriile spectacole". Hopa. Am uitat. Bugetul a fost cu 30% şi sunt puţine şansele să iei finanţare. Merită încercat. Aplici de câteva ori şi dacă ai norocul să ai un proiect bun iei, dacă nu, nu. Oricum, nu poţi trăi doar dintr-un proiect. Ca freelancer ai nevoie de câteva colaborări bune ca să reuşeşti să-ţi plăteşti chiria lunar. În paralel, poţi să mai faci animaţie pentru copii sau să participi la evenimente din care mai câştigi un ban, dar deocamdată n-am fost nevoit să fac asta. Cred că am avut noroc. Pe scurt, trăim nişte timpuri al naibii de dificile şi e greu să-ţi păstrezi mintea fresh, fără să te lovească frustrările.

R.R.: Care consideri că sunt calităţile necesare pentru această vocaţie? Ce ai şi ce nu ai din ele?
T.V.: Capacitatea de a fi vulnerabil în timp ce nişte oameni se uită la tine, ludicitate, putere de muncă, atenţie distributivă, curiozitate, tehnică (corporalitatea + voce), răbdare şi mult noroc. Cu câteva dintre ele vii tu de acasă, iar celelalte ţi le antrenezi în şcoală, de aceea urmezi o facultate. Deocamdată, am reuşit să-mi dezvolt corporalitatea, la voce mai am mult de lucrat, încă sunt curios să învăţ lucruri noi despre meserie şi asta mă păstrează deschis la orice propunere din partea regizorilor, am norocul de a fi o fire ludică, însă la capitolul atenţie mai am de lucrat pentru că sunt o fire agitată şi de multe ori sunt cu capul în alte părţi. Dar, prin răbdarea cu tine însuţi şi prin muncă multă, plus norocul pe care, din păcate, îl ai sau nu-l ai, o să reuşeşti.

R.R.: Cum se raportează lumea la tine în momentul în care le spui că eşti actor?
T.V.: Nu pot să zic că oamenii se comportau altfel cu mine când aflau că sunt actor. În schimb, primeam aceleaşi întrebări de la toţi: "Cum reuşeşti să memorezi atât de mult text?", "Poţi să plângi la comandă?" sau "Poţi să ne zici un banc?". De întrebarea asta fugeam, pentru că bancurile nu se lipesc de mine nicicum.

R.R.: Care este cel mai semnificativ lucru pe care l-ai învăţat în şcoala de teatru?
T.V.: Să-mi respect partenerii cu care joc şi să nu dau niciodată vina pe ei dacă ceva nu-mi iese. Să fiu punctual, disciplinat, să ascult mai mult decât să vorbesc. Să fiu atent în jurul meu pentru că sursa de inspiraţie a actorului este mediul înconjurător.

R.R.: Care este artistul cu care ai vrea să împarţi scena în viitor? De ce?
T.V.: Istvan Teglas. Îmi place că e genul de actor care-şi provoacă partenerii, joaca şi nebunia lui nu au limite. Deşi are un traseu fix al personajului, are momente în care introduce lucruri noi care au sens şi se foloseşte mult de capacităţile lui corporale.

R.R.: Cât de bine te împaci cu teatrul-dans?
T.V.: Ne ţinem de mână, deocamdată nu ne-am certat şi vrem să ne continuăm relaţia până când ne plictisim unul de altul. Glumesc. Nu pot să zic că am făcut prea mult teatru-dans. Mai mult dans contemporan, pentru că am colaborat patru ani în facultate cu două coregrafe: Mariana Gavriciuc şi Maria Beatrice Tudor. Le-am menţionat şi mai jos. Pot să zic că am gustat puţin din ceea ce înseamnă teatru-dans când am lucrat cu Andreea Gavriliu la Pădurea spânzuraţilor şi vreau să continui să mă dezvolt în zona asta pentru că mă simt mult mai liber şi confortabil când nu folosesc cuvinte.

R.R.: Dacă ar fi să faci o alegere, pentru ce mediu teatral ai opta: independent sau instituţionalizat? Care sunt avantajele, care sunt dezavantajele?
T.V.: Greu de ales. Raţiunea mea se îndreaptă către mediul instituţionalizat. Ai o siguranţă financiară şi nu eşti nevoit să alergi dintr-o parte într-alta ca să-ţi faci banii de chirie. Simţi că aparţii unei echipe, ajungi să cunoşti bine oamenii şi ţi-e mai uşor să lucrezi. Dar şi aici depinde în ce teatru ajungi să te angajezi. Dacă e unul la care vin să lucreze regizori, de la care ai ce să înveţi şi creşti împreună cu ei, atunci merită să stai, dar dacă nu, intervine blazarea. Nebunia mă conduce înspre mediul independent pentru că se fac mai multe proiecte îndrăzneţe, se experimentează mai mult, cu resurse puţine, ce-i drept, dar se încearcă fel de fel de lucruri. Deocamdată, activez în zona independentă până când... nu ştiu.

R.R.: În cadrul producţiei unui spectacol, crezi într-o structură ierarhică sau într-una colaborativă?
T.V.: Teatrul e echipă, aşa că trebuie existe o colaborare între toţi, de la regizor, actori, scenograf până la cei de la tehnic. Dacă nu există o bună colaborare, spectacolul are de suferit. Normal că regizorul este centrul, dar e nevoie ca el să se întâlnească cu toată lumea la mijloc pentru ca schimbul de idei şi propuneri să fie continuu. De exemplu, am avut norocul de a lucra din octombrie până în decembrie 2018 la Pădurea spânzuraţilor, în regia lui Radu Afrim, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Am dat de o echipă profesionistă care pe noi, actorii mai tineri, nu ne-a privit niciodată de sus şi ne-au tratat de la egal la egal şi cred că acest lucru a făcut ca spectacolul să evolueze de la reprezentaţie la reprezentaţie.

R.R.: Cine eşti în afara teatrului? Ce faci în timpul liber? Ce citeşti, ce asculţi, ce vezi, unde mergi, ce visezi?
T.V.: Un simplu băiat cu părul creţ căruia îi place să danseze pe muzică ţigănească până la epuizare, să meargă pe deal cu prietenii vechi, să facă un foc şi să vorbească vrute şi nevrute. Îmi place să citesc jurnalele artiştilor ca să aflu dacă au avut aceleaşi probleme cu care mă confrunt şi eu, dar în ultima vreme mi-am îndreptat atenţia spre cărţi care sunt în strânsă legătură cu meseria. Verile călătoresc cât de mult pot prin împrejurimi şi mai nou îmi iau zborul spre ţări străine. Pe lângă ce visez noaptea, visul meu e să nu încetez niciodată să visez ca un copil.

R.R.: Care este relaţia ta cu publicul?
T.V.: I am in an open relationship. Pe lângă partener, şi spectatorii, dacă sunt atenţi, îţi transmit reacţiile instant despre ceea ce văd. Nu prea cred în "al patrulea perete". Vezi publicul, îl simţi şi se face un schimb energetic între tine şi el. Îmi place la nebunie tăcerea lui din momentele tensionate, dar îl urăsc când îi sună telefonul sau comentează ca la TV.

R.R.: Dacă ar fi să nominalizezi o persoană căreia să îi mulţumeşti pentru parcursul tău de până acum, cine ar fi?
T.V.: Nu am cum să mă rezum doar la o singură persoană. Am avut norocul să am mereu aproape oameni cărora li-s drag şi ei mi-s al naibii de dragi. Îi nominalizez pe Florin Aioane şi pe Vlad Galer care-mi sunt colegi şi prieteni. Florin, mersi pentru umorul molipsit de la tine, Vlad, cu tine am avut şi o să am parte în continuare de discuţii "filosofico-fantastice" despre viaţă. Mariana Gavriciuc, mersi că ai avut răbdare să mă introduci în lumea dansului contemporan. Maria Beatrice Tudor, mersi că mi-ai oferit libertatea de "a-mi dansa" corpul aşa cum ştie el mai bine. Maria Doncu şi Cristiana Luca pentru nebunia furată de la voi vă rămân dator, prieteni vechi din adolescenţă mersi că-mi sunteţi aproape, chiar dacă sunteţi în alte oraşe şi eu în Bucureşti. Şi chiar dacă îi nominalizez la final, cred că oamenii cărora trebuie să le "foarte" mulţumesc pentru sprijinul moral, financiar şi de toate felurile sunt: fratele Ovidiu Voina, a mea iubită, Ada Voiculeanu şi ma mère, Ecaterina a.k.a "Kathy". M-a cam luat valul, dar nu am vrut să omit pe cineva.

R.R.: Care crezi că ar trebui să fie, ca actor, rolul tău în societate?
T.V.: Actorul este şi el un simplu cetăţean, nu? La fel ca fiecare cetăţean, trebuie să-şi cunoască drepturile, libertăţile, să-şi plătească taxele, să-şi facă meseria, să protesteze atunci când e de protestat. Nu suntem diferiţi de ceilalţi oameni care profesează în alte domenii. În ultima vreme, am citit comentarii pe facebook ale unor persoane care sunt indignate că actorii "fac politică" şi că "de ce protestează, locul lor e doar pe scenă". Dacă e aşa, şi locul medicilor e doar în spitale, al învăţătorilor doar la catedră şi aşa mai departe. Hai să stăm toţi cuminţi în casă şi să-i lăsăm pe unii să distrugă tot ce avem. Aşa că nu cred că am un rol diferit faţă ceilalţi.

R.R.: Dacă ai putea schimba un lucru la teatrul românesc, care ar fi acela?
T.V.: Cuminţenia. Avem nevoie de spectacole îndrăzneţe care să provoace atât publicul, cât şi actorii.

R.R.: Cum ai vrea să fii peste 10 ani?
T.V.: Bărbat la 33 de ani, cu verigheta pe deget, jucându-se cu cei doi copii în curtea din spate a casei. Mă văd implicat în cât mai multe proiecte de voluntariat prin care să ajut societatea în care trăiesc. În ceea ce priveşte meseria... vreau să o fac cât de serios pot eu, fără frustrări şi cu aceeaşi bucurie pe care am avut-o atunci când m-am apucat de ea.

R.R.: Cât de deschis eşti criticilor? Cum vezi relaţia dintre actor şi criticii de teatru?
T.V.: "Critici" are o sonoritate dură şi mă duce cu gândul la ceva negativ. Poate e de la cei doi "c" din cuvânt, habar n-am. Mai degrabă, cel mai deschis sunt la sfaturi. Dar şi pe acestea le primesc numai de la oamenii în care am încredere. Dacă mi le oferă un necunoscut, le trec prin filtrul personal şi încerc să-mi dau seama dacă mă ajută sau nu. Din păcate, încă din şcoală studenţii de la teatrologie nu prea colaborează cu cei de la actorie. Acum vorbesc de UNATC, în alte şcoli habar n-am cum e. Mi-aş dori să ne cunoaştem mai bine, să avem nişte cursuri comune şi să vină la repetiţiile noaste ca să înţeleagă un întreg proces, nu să judece doar un produs final. Să ne fie alături. Şi mai ales, în an terminal, să scrie despre spectacolele de licenţă şi dizertaţie ca acestea să ajungă la public şi prin intermediul articolelor scrise de ei.

R.R.: Cum percepi noile generaţii de artişti? Vezi vreo diferenţă faţă de generaţiile pe care le vezi pe scenă?
T.V.: Între cei care fac cu pasiune meseria asta nu există diferenţe.

R.R.: Dragi spectatori, aş vrea să ştiţi că...
T.V.: Noi, tânăra generaţie proaspăt ieşită din şcoală, nu am ajuns să ne construim un "nume" care să vă atragă la spectacolele noastre. Avem nevoie de timp. Aşa că nu fiţi indiferenţi când treceţi pe lângă un afiş şi nu recunoaşteţi niciun actor din distribuţie, fiţi curioşi şi mergeţi să-l vedeţi pentru că s-ar putea să aveţi surprize plăcute!



 Toate articolele despre Gala Tânărului Actor HOP 2019


0 comentarii

Spacer Spacer