Epistole din Competiția Oficială (III) - Cannes, 2022

Citiți prima și a doua epistolă a lui Cristian Mungiu pentru LiterNet aici și aici.

 *
 
Pe aeroport la Nisa ne așteptau niște doamne de la festival cu niște pancarte cu numele noastre (adică al meu, al lui Judith State și al lui Marin Grigore - festivalul invită trei oameni, restul sînt treaba producătorului). Arătau destul de comic, parcă erau într-un film cu Bourvil. Sau de fapt cred că semănau mai degrabă cu fetele alea care merg în ring la box și arată numărul reprizei care urmează. Doar că doamnele noastre erau îmbrăcate (frumos) și, în general, amabile. Eu am intrat imediat în vorbă cu a mea și din trei vorbe deja îi știam biografia: o chema Sofie, avea copiii mari de acum și locuia în St. Paul de Vence - unul din cele mai minunate, dar turistice, sătuce medievale din zona Cannes-ului, obiectiv obligatoriu pentru cine ajunge la festival. Prima dată l-am văzut acum 20 de ani, dar anul trecut l-am redescoperit și mi s-a părut la fel de frumos. Celălalt obiectiv dacă vii la Cannes cu mai puțină treabă și ai timp și să te plimbi e Mougins - locul de bătrînețe al lui Picasso și Kandinski - un sat de munte unde apa șiroiește la vale pe marginile străzilor din fîntînile săpate în orașul vechi de pe munte, ca să mențină atmosfera plăcută pentru localnici și turiști. Cam așa am făcut mereu - din trei vorbe mi-am făcut o fotografie cu toți oamenii pe care i-am întîlnit și i-am întrebat de viața lor (sper să fac un fel de instalație sau ceva la un moment dat, dac-o fi).

La banda de preluat bagajele m-am întîlnit cu Dimitris de la Salonic. Ce mai face festivalul, ce mai face tu? Bine. Pregăteau un mic showcase cu filme de mediu în satele unde fuseseră anul trecut incendii stinse de români. Plănuiau să-i cheme pe pompierii noștri.

Mașina oficială a festivalului anul acesta nu mai e Renault, ci BMW. Pe drum spre Cannes, cu ochii la nespole și palmieri, am flecărit despre cum arată vacanțele în Franța (și cît costă) față de vacanțele în frumoasele noastre stațiuni Mamaia și Olimp.

La hotel era mulțime adunată în față. Desigur, nu pentru noi dar just în case, mi-am pus sacoul pe mine. Tudor, producătorul R.M.N., a filmat momentul ca să pară că ne așteptau reporterii la sosire (sînt rău, n-a filmat de asta). Lîngă lift, agitație la biroul Warner Brothers. În hol mă așteptau deja atașați de presă internațională și franceză ca să trecem prin program. Eu programul îl aveam și îl știam de acasă dar (și) la Cannes fiecare trebuie să se prefacă că lucrurile sînt serioase și că se muncește.

OK. Am urcat în cameră măcar să-mi întind smochingul înainte. O cameră ornată cu fotografii alb-negru de actori. Deasupra minibarului e singur Marlon Brando însoțit de o brunetă însă deasupra patului habar nu am cine e: ar putea fi Gina Lollobrigida, ori Sophia Loren tînără, dar și orice altă divă de anii '60 sau '70, după cum arată poză. În cel mai bun caz, o simpatică bunicuță acum. La fotografia oficială din 2017 de aniversare a 70 de ediții de Cannes m-a pupat în cap o altă bunicuță simpatică și mi-a urat cele bune cu filmele mele și pe mai departe. Îmi dădeam seama că trebuie să fie o mare actriță căci altfel n-ar fi fost invitată la eveniment însă a trebuit să-l întreb pe un coleg de fotografie (Laurent Cantet) cine e. Era Claudia Cardinale - și felul în care arăta (foarte OK pentru vîrsta ei pentru că din fericire nu-și implantase nimic în buze și nu-și botoxase nici un rid) îți amintea care e pînă la urmă rostul cel mai de netăgăduit al filmului: că micii Amza și Barbu, juniorii delegației, or să vadă peste ani cum arătau părinții lor cînd erau tineri. Și, cine știe, poate că vreuna dintre fotografiile de acum ale artistelor noastre va împodobi vreo cameră de hotel într-o bună zi (deși scriind cuvintele astea îmi dau seama că nu sună chiar a ceva ce să-ți dorești).

N-am avut treabă și mi-am citit emailurile în diagonală. Vecinul de la casă și-a luat timp să-mi scrie că el s-a mai gîndit și că nu e de acord, cum zisese, să tăiem fieroteniile ruginite care ies din gardul comun și să-l izolăm în sfîrșit de ploaie, mai bine să rămînă cum a fost, să le vopsim cu negru și să adăugăm cel mai bine încă un gard de scînduri peste gardul de cărămidă, să aibă intimitate cînd merge la baie. Totodată, dacă pot să tai nucul (plantat de cine știe cine acum vreo 50 de ani) sau măcar să elimin tot ce vine pe partea lui pentru că copacul - a constatat - lasă frunze - și să nu-i înfunde lui canalizarea. Și să luăm în calcul să-i revăruim casa, că au sărit niște stropi de mortar de cînd s-a lucrat la gard (care altfel se dărîmă). Însă toate astea nu acum ci cînd revine el din State peste șase luni.

Am coborît în recepție și 'am trecut prin program' cu atașații de presă în bunul stil corporatist - adică au zis pe vorbe ceea ce știam deja din foi. În plus tipăriseră fiecare programul și mi l-au dat. Deci am și două exemplare pe hîrtie acum, pe lîngă unul pe mail și altul pe whatsapp. Singura treabă bună din întîlnire a fost să aflu că între timp pare că mai sînt destule alte țări (de care nu știam) care au cumpărat R.M.N. spre distribuție. Și am aflat asta pentru că din noianul de cereri de interviuri de la Cannes (fiecare trebuie să-și justifice deplasarea) distribuitorii aleg doar unul sau doi jurnaliști naționali cu care să vorbească regizorul în prima fază - pe considerente de audiență a organului de presă pentru care scriu jurnaliștii. Nu e democratic dar de aia îi zice industrie.

Cînd am încheiat cu atașații a coborît delegația de la Frère et Soeur. Urmau să pornească spre mașini și covor. I-am dat mesaj Cosminei Stratan (Cosmina joacă în film) să coboare mai repede că o așteaptă Marion Cotillard. Glumeam, Marion Cottilard nu era încă nici ea în hol însă erau regizorul și producătorul, Pascal (care e și coproducătorul nostru și care își poartă papionul în buzunar pînă la baza scărilor). Însă n-am apucat încă s-o văd pe Cosmina - aici fiind totul pe agitație (dacă nu gestionezi cît de cît, după două zile ești sleit de puteri).

Cît stăteam în hol la Marriott s-a umplut de doamne, domnișoare și domni la patru ace - gata s-o ia spre Palais. Păreau americani dar îmi aminteau de un comentariu din Catcher in the Rye (obiectul lucrării mele de diplomă la filologie în secolul trecut): mai degrabă erau genul ăla de actori care seamănă cu alți actori faimoși decît chiar acei actori faimoși în sine.

Am luat-o cu Tudor și Judith spre masă, spre port - dar pe croazetă așa că la Palais ne-am înfundat de tot și a trebuit să ne întoarcem o grămadă ca să trecem pe trotuarul celălalt că se urcau treptele (monte de marche) la proiecție (Deplechin, Marion Cotillard, Cosmina) Numai ca să trecem strada am stat la coadă la trecerea de pietoni 10 minute. Și pînă să trecem de palat tot ca în troleu a fost - umăr la umăr. Prin mijlocul mulțimii umbla un american cu un panou pe care-l ținea deasupra capului prin care te îndemna să dai ceva să-i finanțezi filmul. Zicea că a și primit - că l-am întrebat cînd am trecut pe lîngă el. L-aș fi îndemnat mai degrabă să aibă grijă la buzunare, că, stînd el cu mîinile în sus, nu-l vedeam bine - dar am zis să nu fiu din România. Beneficiul cu croazeta e că dacă insiști, ai să te vezi în final cu toată lumea doar mergînd de colo pînă colo. Pînă să ajungem la restaurant m-am salutat și îmbrățișat cu tot felul de oameni din să-i zicem 'industrie' iar mai spre port am dat de toți românii.

Masa noastră la restaurant zici că era de nuntă - avea cel puțin șase metri lungime. Am vrut să fac o fotografie dar nu încăpea toată lumea. Și asta era ieri - azi mai vine o parte de delegație. La masă ne-au abordat niște fani din Hong Kong. Nu, situația nu e prea bună. Bate vînt rece de comunism. Ne-am făcut poze, ne-au dat un pliant cu un documentar făcut de ei, ne-au asigurat că o să recomande R.M.N. cînd vine la ei și ne-am despărțit cu speranța că o să ne mai vedem în libertate.

Am rămas în restaurant pînă au strîns mesele că aveam proba tehnică după miezul nopții. Desigur, că-n prima seară, am mîncat și am băut cam mult. N-am mers la party-ul CAA și cumva îmi părea rău, că ar fi fost interesant de povestit dar m-am gîndit să nu mă transform totuși în blogger. La un moment dat am primit un mesaj de la Arnaud Deplechin (se terminase filmul): lampa de la proiecție e cam tare, negrul bate în gri, s-o lăsăm mai bine la 90%. La 1:15 noaptea ne-am văzut la călușeii de lîngă Palais și am intrat prin spate. Am așteptat o vreme într-un birou să încheie cei dinainte: Ostelund, pesemne (și el invitat la Les Films de Cannes à Bucarest însă într-o primă etapă doar pe Zoom) E wow sala Lumière cînd e plină dar și goală e ceva: 2000 de locuri, scaune negre, loc de picioare, sunet glantz. Pe scaune mai erau încă numele celor de la proiecția dinainte, inclusiv al Cosminei - lipite cu scotch pe scaune. Lasă lampa dar proiecția 4k se defectase și dăduse rateuri. Desigur, e alegerea voastră dar s-ar putea să apară din cînd în cînd niște glitchuri în imagine. După o așa punere în situație și ceva sfătuială am decis să dăm 2k. Am dat play la film și am ascultat. Am dat sunetul mai tare și am mai ascultat o dată. OK, nu era ca la mixaj dar overall e tot cea mai bună proiecție pe care o va avea filmul. Am văzut începutul, finalul, am tras aer în piept și am plecat că mai urmau două delegații. (Sper să mai revedem culoarul ăla din spate - am luat-o pe acolo doar cînd eram în vreun juriu sau luasem vreun premiu.)

După aia, eu cel puțin m-am dus la hotel cu gîndul la ziua de azi. În sfîrșit era liniște la Warner Brothers. În lift era Tahar Rahim cu o adunare veselă. Încercau să ajungă la etajul minus patru dar erau în faza în care nu știau bine la ce etaj sînt. I-am dus la plus cinci că doar eu aveam cartelă și i-am lăsat în veselia lor. La mine pe etaj e terasă panoramică unde se țin party-urile de după filme și culoarul spre camera mea arată horror - zici că eram în gara de nord.

M-am luptat o vreme cu aerul condiționat dar a învins. Degeaba am închis ventilatorul, aerul e pe sistem american cu o țeavă centrală din care izbucnește un jet congelat direct spre pat. În sfîrșit, era trei noaptea deja cînd am stins lumina. Printre perdele bătea lumina pe Lollobrigida de deasupra patului meu. M-am străduit o vreme să mă gîndesc la ea - sau la orice altceva decît că azi e proiecția însă în cele din urmă m-am resemnat. Tot ce-mi doresc e să se audă și să nu se rupă filmul, cum se zicea odată. Pentru orice altceva e deja tîrziu.