De vorbă cu... (XVI) - Radu Fărcane - Gala HOP, 2023

Radu Fărcane, vârsta: 23 ani, născut în Cluj-Napoca; rezidență actuală: Berlin, Germania

Studii: Facultatea de Teatru și Film UBB, Cluj-Napoca, Artele Spectacolului/Actorie 2021-2022 (licență) // arthaus.berlin ITR Centre for Devised Theatre and Performance via Rose Bruford College, Londra, Devised Theater and Performance 2022-2023 (master)

Participă la Gala HOP 2023, la ambele secțiuni cu momentele:
Introspecție Temporală (individual) și Untitled alături de colegii săi: Andrei Mărgineanu, Mihai-Andrei Pleșa, Sara Pongrac, Eduard Crucianu, Tudor Manea și Denisa Vraja.

Oana Balaci: Cum te vezi tu? Cum crezi că te văd ceilalți?
Radu Fărcane: Eu am crezut mereu și în continuare cred că nu am nevoie de prea multe ca să fiu bine cu mine, fericit, cum s-ar zice. Cu alte cuvinte, îmi place să cred că sunt un om simplu, senin, care știe să asculte și să pună întrebări. De cele mai multe ori aleg să spun că sunt doar un altul care a ajuns și el pe aici printre ceilalți printr-o oarecare înșiruire de întâmplări. Pur și simplu. Așa cum se întâmplă de cele mai multe ori în viață. Cât despre părerea celorlalți, ar fi mult mai multe de spus, pentru că după cum bine se știe, nu suntem aceiași cu toată lumea și alteori devenim ceea ce ni se pare că văd ceilalți în noi. Dar de dragul jocului, cred că aș putea scoate din sertar câteva frânturi ale identității mele oglindite în alții: "Arogant"; "Am mereu impresia când vorbesc că mă judeci"; "Zeu!"; "A scăpat D-zeu cam mult la tine-n straiță"; "Nu pot să-mi dau niciodată seama ce gândești, ce e în capul tău"; "ZI CEVA!!!"; "La un moment dat, toată furia ta neexprimată o să explodeze și o să creeze un cataclism"; "Ce naiv ești"; "Impune-te și tu puțin" ș.a.m.d.

O.B.: Care a fost momentul în care ai realizat că îți dorești o carieră în actorie?
R.F.: Asta e o întrebare foarte bună din simplul motiv că mi-e atât de greu de identificat un moment anume. Uitându-mă la filme când eram mic, s-a instaurat un motor care a continuat să se învârtă. Pe la 5 ani îmi amintesc că aveam casete cu Mr. Bean pe care le savuram cu toată ființa mea atât de frecvent încât ajungeam să pot să reproduc scene întregi la mesele de familie, împrăștiind zâmbete și hohote de râs prin jur. A fost acum mult timp și nu îmi amintesc prea bine, dar pot să îmi închipui că sentimentul era unul minunat, poate atât de puternic încât am ajuns să caut asta mereu, poate pentru restul vieții. Relația mea cu actoria e încă un bebe, sincer. Adică eu îmi pun întrebarea asta din când în când și îmi dau seama că pentru mine, decizia asta nu poate fi luată o singură dată. Cred că tot revin la decizia asta și o revitalizez. Încerc și eu să îmi găsesc un sens în toată constelația asta și simt că în ultima vreme, ideea de meserie de actor atribuită identității mele devine mai degrabă un mijloc decât un câștig în sine. Las loc în această perioadă nevoii de a mă descoperi și mai mult și a înțelege cum pot să articulez de fapt ceea ce vreau să spun prin aceste mijloace care îmi stau la îndemână. Cred că țelul e să fiu și actor, printre altele.

O.B.: Cum te ajută (sau încurcă) actoria în viața de zi cu zi?
R.F.: Nu prea mă încurcă cu nimic actoria. Garantat e că mă mai încurc eu în ea și atunci pot apărea mici probleme. E interesant cât de legate sunt cele două în viața unui actor, nu? Cred că depinde de ce fel de antrenament faci, ce personaj dezvolți sau de modul de lucru. Dar lucrul cu prezența, flexibilitatea imaginației, antrenamentul fizic, poveștile, emoțiile, umanitatea, limitele sau lipsa lor sunt lucruri care mă invită să simt că trăiesc. Pe lângă faptul că oferă o alternativă foarte drăguță și inventivă pe lângă veșnica indiferență apăsătoare a vieții de zi cu zi. Acea voce perspicace care împiedică acțiunea.

O.B.: Care este atmosfera ideală de lucru pentru tine?
R.F.: Îmi place să lucrez până la ore târzii. Îmi place să existe o delimitare clară între lucru efectiv și pauze. Îmi place atmosfera unei camere goale pentru început. Îmi place să uit de presiunea timpului în timpul repetițiilor, de asta cineva care să țină cont de asta este foarte binevenit în spațiul de lucru. Apreciez calmul și așezarea unui actor/regizor în lucru, în același timp în care o discuție aprinsă și directă/necenzurată mă asigură că rămânem sinceri unii cu ceilalți, ceea ce este foarte important pentru mine. Ar fi ideal să nu existe dezinteres și plictiseală, dar cine își dorește să facă actorie într-o lume perfectă? Și eu mai cad. Ne ridicăm unii pe alții.

O.B.: Povestește o întâmplare importantă de la o repetiție.
R.F.: Întâmplarea a avut loc când repetam Commedia chiar înainte de un spectacol la Turda. Un coleg drag de-al meu, Edi, juca amorezul. Interpretându-și rolul cu foc și pasiune, avea un salt foarte specific pe care îl făcea în mod repetat. Edi e un tip solid, iar la un anume salt grațios, o scândură de 1,5 m s-a rupt în două complet, ieșind cu totul din podeaua scenei. Echipa tehnică a teatrului a rezolvat repede problema, înlocuind scândura. Spectacolul a început, iar într-o scenă de bătaie, lui Edi îi rămăsese sarcina să facă un sunet puternic din culise. Soluția care i-a fost la îndemână a fost o greutate pentru un pantalon de scenă. Luând greutatea și izbind-o de podeaua scenei, Edi a reușit să rupă a doua scândură în aceeași zi. El a spus că a fost o greșeală, iar noi l-am crezut pe cuvânt. Această întâmplare este importantă, deoarece mă amuză de fiecare dată când o revizitez.

O.B.: Cum te pregătești pentru un rol?
R.F.: Depinde ce presupune. Nici nu pot livra ideea că am o metodă sau mai multe metode bine delimitate. Cred că în perioada asta aleg să mă folosesc mai mult de corp și mișcare atunci când îmi doresc să mă adâncesc într-un text, poveste, atmosferă sau emoție. Să le duc la maximul de trăire și expresivitate la care pot ajunge, ca mai apoi să concentrez acea forță sau intenție direct proporțional cu stilul de joc.

O.B.: Povestește despre un rol care a rămas cu tine mult timp după ce l-ai jucat.
R.F.: Am făcut un rol în anul doi, cred, care s-a creionat în jurul unei persoane reale cu sindromul Tourette. Am pornit de la personajul Ray din cartea lui Oliver Sacks - Omul care își confunda soția cu o pălărie, o carte compusă din capitole atribuite pacienților cu care autorul a susținut ședințe de terapie. Rolul a rămas cu mine pentru că, dat fiind faptul că individul pe care îl jucam era diagnosticat cu Tourette, tot momentul a devenit pentru mine ca actor un orologiu al accidentului teatral. A te manifesta corporal și vocal în feluri non-conformiste și a crea iluzia pe care o propune un astfel de diagnostic a fost o muncă destul de tehnică, coregrafiată, dar care nu avea voie să își piardă elementul surprizei și credibilității. A rămas în mintea mea ca ceva care trebuie dezvoltat în continuare. De asta am ales să vorbesc despre asta.

O.B.: Poate că nu ai încă luxul de a alege în ce spectacole joci sau ce roluri accepți. Dar ce cauți într-un spectacol și într-un rol? Care sunt criteriile după care ai ales / vei alege să intri într-o echipă creativă?
R.F.: Cred că la momentul de față nu aș putea decât să intru în orice producție care îmi propune să fac parte din ea. Bine, nu chiar orice și oricum. Dar cred că e foarte greu de preconizat cum va decurge procesul de construcție, cum se vor dezvolta relațiile inter-umane dintre membrii echipei și ce aș putea ajunge să descopăr într-un rol în care inițial nu găsesc nici un fel de interes. Cred deci, că aș intra cu inima deschisă în proiectele care apar. Odată cu experiența voi reuși să-mi formez poate, o orientare mai clară legată de ce anume caut într-un rol. Ce mi se pare cel mai bogat în construcția unui rol este momentul în care pușcă exact acolo unde nu m-am gândit să caut. Pot spune că sunt interesat de producții cu procese lungi și întinse de construcție. Sunt interesat atunci când văd că oamenii din jurul meu sunt interesați. Sunt cu atât mai încântat să încerc lucruri din afara sferei mele de interes tocmai pentru a o îmbogăți.

O.B.: Gurile rele spun că "se moare de foame din actorie". Cum răspunzi?
R.F.: E un subiect sensibil, în special zilele acestea și aș prefera să nu încep să debitez aici despre cum soluția sau vina nu aparține în totalitate uneia dintre părți, așa că aș răspunde simplu și într-o cheie similară cu acest statement antic: "Alții mor de sete." Și aș preciza scurt că nu mă refer aici la populațiile fără sursă de apă.

O.B.: Ce carieră ai fi urmat dacă nu ai fi urmat actoria?
R.F.: Probabil ceva care să-mi ofere același gen de senzație. Instructor de parașutism sau ceva asemănător.

O.B.: Cât de importante sunt premiile pentru un actor aflat la început de drum (și cât de importante ar trebui să fie)?
R.F.: Cred că din concursurile de actorie la care am participat până acum, am dedus că la final există câțiva câștigători și restul concurenților care "au participat pentru experiență", dar care în funcție de caracter, se lasă mai mult sau mai puțin influențați de vocea care le spune că altcineva a fost mai bine pregătit sau mai bun decât ei. Cei câștigători se bucură de un duș plăcut al validării calităților lor, care poate s-o ia mai apoi în orice direcție. Cred că e important să te simți apreciat în acest fel ca actor la început de drum. Unora, astfel de experiențe le pot da aripi. Un prieten foarte bun de-al meu repetă mai tot timpul că: "Concursurile sunt pentru cai". Eu de fiecare dată când spune asta, asociez actorii cu caii și mă închipui ca un cal de cursă lungă. Competiția rămâne o constantă și în afara concursurilor. Cred că există totuși o abordare care poate ajuta atunci când e vorba de concursuri: punerea mizei în orice în afară de premiu. În concluzie, nu cred că premiul ar trebui să conteze, dar va conta dacă îl iei tu.

O.B.: Alege o carte, un film și o melodie care te-au marcat și explică într-un rând de ce.
R.F.: Magicianul de John Fowles m-a lăsat cu buza umflată și cu experiența. M-am simțit neglijat și cumva asta mi-a plăcut.
Am urmărit recent And the King Said, What a Fantastic Machine, pus cap la cap de Axel Danielson & Maximilien Van Aertryck. Un documentar care urmărește evoluția camerei de filmat de la apariția ei până în ziua de azi. Pentru el nu găsesc momentan cuvinte pentru că e prea proaspăt. Dar dacă a ajuns cineva până aici cu interviul, vă invit la o vizionare.
Hania Rani e o compozitoare și pianistă cu care rezonez bine în ultima vreme. Am să las aici un link de la piesa Home:


O.B.: Dacă ai pleca pe o insulă și ai avea loc doar de cinci obiecte în valiză, care ar fi acelea și de ce?
R.F.: Aș lua o clapă midi, un Macbook, un microfon, căști și o placă de sunet ca să fac muzică. Și când aș ajunge pe insulă, mi-aș da seama că am uitat cablurile de conectare și încărcătorul.

O.B.: Ce te-a determinat să te înscrii la Gala HOP 2023? Ce așteptări ai de la această competiție?
R.F.: Ideea de a mă reuni cu colegii mei dragi pe care nu am avut ocazia să îi văd prea des anul ăsta. De asemenea, dorința de a participa la workshopurile propuse de festival și de a cunoaște oameni noi cu interese comune.

O.B.: Cât de relevantă ți se pare tema ediției 2023 (Prezența actorului - relația dintre actor și mijloacele tehnice, căutând echilibrul dintre specificul teatrului și tehnologie) pentru tine și pentru tinerii de azi?
R.F.: Mi se pare relevantă pentru că interoghează folosirea tehnologiei pe scenă dintr-un punct de vedere teatral. Cred că e o temă curajoasă care pune sub semnul întrebării puterea actorului în secolul vitezei.

O.B.: Mulțumesc frumos, baftă la HOP și dincolo de HOP.

(Foto: Ioana Albu)