Studii: Facultatea de Teatru şi Film, promoţia 2019, clasa Ionuţ Caras şi Mara Opriş
Participă la Gala HOP 2019, la secţiunea Grup, cu Unde? Cum? Cine?, adaptare după Samuel Beckett, alături de: Giorgiana Coman, David Constantinescu, Ioana Moldovan, Caliţa Nantu.
Răzvan Rocaş: Dacă ar trebui să te defineşti într-un singur paragraf, care ar fi acela?
Daniela Purcărea: Caut să descopăr cine sunt în fiecare moment al vieţii mele. Aşa că nu pot da un răspuns exact. Sper că veţi descoperi voi, puţin mai jos, câte ceva care mă poate defini într-un paragraf. Sau mai multe.
R.R.: Care a fost momentul în care ţi-ai dat seama că actoria este drumul tău?
D.P.: La serbarea din clasa a III-a pentru care am avut de jucat Hagi Tudose (Mulţumesc, doamna învăţătoare!). Numai că de atunci am mai avut nevoie de câţiva ani până să admit că într-adevăr asta trebuie să fac.
R.R.: Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit cu privire la actorie?
D.P.: Să fiu umilă, dar în acelaşi timp să am şi mult curaj.
R.R.: Cât de grea este viaţa unui actor în condiţiile actuale din ţară?
D.P.: În ultimul timp am fost avertizaţi constant că în momentul de faţă teatrul se confruntă cu nişte probleme dificile. Eu nu pot să spun că am simţit asta pe pielea mea, având în vedere că abia acum am terminat facultatea, dar din ceea ce văd la colegi, îmi pot da seama că situaţia nu e tocmai roz. Asta mă nelinişteşte cumva, dar pe de altă parte mă şi obligă să mă gândesc la alte alternative. Ceea ce nu e deloc rău. Indiferent de cât de complicată e situaţia, cred că scopul este să încerci şi să vrei să aduci o schimbare, oricât de greu şi imposibil ar părea.
R.R.: Care consideri că sunt calităţile necesare pentru această vocaţie? Ce ai şi ce nu ai din ele?
D.P.: Ştiu că poate suna ciudat, dar am ajuns să cred că e foarte, foarte important să ai chef. Să te implici sută la sută, să fii cât mai prezent şi cât mai disponibil. Respectul, iarăşi, e foarte important. Respectul faţă de colegi, respectul faţă de scenă, respectul faţă de orice obiecţel mic pe care îl foloseşti. Şi bineînţeles, pe lângă toate astea, acea doză necesară de nebunie şi... curaj.
R.R.: Cum se raportează lumea la tine în momentul în care le spui că eşti actriţă?
D.P.: Unii mă privesc cu admiraţie, alţii mă compătimesc. Din câte am observat eu, nu prea există o cale de mijloc. Ori e albă, ori e neagră.
R.R.: Care este cel mai semnificativ lucru pe care l-ai învăţat în şcoala de teatru?
D.P.: Disponibilitatea.
R.R.: Care este artistul cu care ai vrea să împarţi scena în viitor? De ce?
D.P.: Mi-ar plăcea foarte tare să joc alături de actori dornici, vii, care sunt gata să îţi ofere tot ce au ei mai bun.
R.R.: Cât de bine te împaci cu teatrul-dans?
D.P.: Să fiu sinceră, nu ştiam prea multe despre teatrul-dans. Adică văzusem câteva spectacole, deci îmi făcusem, aşa, o idee, dar nu puteam spune că ştiu cu exactitate ce implică. Uşor, uşor, am început să-mi dau seama că am interacţionat de foarte multe ori cu el fără să-mi dau seama. Dansul stă în fiecare dintre noi, e metoda noastră universală de a ne exprima, numai că uneori trebuie să ştim şi în ce manieră îi dăm voie să iasă.
R.R.: Dacă ar fi să faci o alegere, pentru ce mediu teatral ai opta: independent sau instituţionalizat? Care sunt avantajele, care sunt dezavantajele?
D.P.: Cred că amândouă vin atât cu avantaje, cât şi cu dezavantaje. Mie mi-ar plăcea să gust din ambele pentru că ştiu că fiecare are ceva aparte de oferit.
R.R.: În cadrul producţiei unui spectacol, crezi într-o structură ierarhică sau într-una colaborativă?
D.P.: Cred în ambele în aceeaşi măsură, dar doar atunci când acestea sunt folosite inteligent.
R.R.: Cine eşti în afara teatrului? Ce faci în timpul liber? Ce citeşti, ce asculţi, ce vezi, unde mergi, ce visezi?
D.P.: Citesc, mă plimb, ascult muzică, privesc oamenii. De vreo câteva luni am un pick-up, aşa că de atunci am început să-mi cumpăr viniluri ori de câte ori am ocazia. Acum le caut, în special, pe cele cu muzică populară veche. Lucrurile vechi sunt, iarăşi, o plăcere de-a mea: poze vechi, obiecte vechi, cărţi vechi. Îmi place foarte tare poezia şi sunt dezamăgită că, astăzi, oamenii nu mai sunt aşa atraşi de ea. Îmi place să fiu inspirată de oameni, să discut cu oameni de toate soiurile. Îmi place să învăţ să fac chestii noi (acum vreau să îmi iau o tilincă). Din câte se vede, nu mă dau în vânt după lucruri extraordinare. Ceea ce caut sunt tocmai sentimentele pe care numai lucrurile acestea simple mi le pot oferi.
R.R.: Care este relaţia ta cu publicul?
D.P.: Mă atrage, dar mi-e şi frică de el.
R.R.: Dacă ar fi să nominalizezi o persoană căreia să îi mulţumeşti pentru parcursul tău de până acum, cine ar fi?
D.P.: Cred că aş nominaliza-o pe sora mea. Mi-a insuflat dorinţa de muncă, dar şi multe alte lucruri pentru care îi sunt recunoscătoare. Şi ea face parte din domeniul artistic, aşa că tot timpul am făcut schimb de păreri, ne-am sfătuit, şi asta în calitate de colege. Dar ceea ce e cel mai important pentru mine e că am împărtăşit de fiecare dată aceeaşi speranţă că lucrurile pot fi din ce în ce mai bune.
R.R.: Care crezi că ar trebui să fie, ca actriţă, rolul tău în societate?
D.P.: Nu cred că are un rol diferit faţă de ceilalţi. Are aceleaşi drepturi şi obligaţii. Numai că nu trebuie să uite că are o putere de influenţă mult mai mare, putere pe care, bineînţeles, trebuie să o folosească într-un mod cât mai pozitiv.
R.R.: Dacă ai putea schimba un lucru la teatrul românesc, care ar fi acela?
D.P.: Aş face loc pentru toţi cei care merită.
R.R.: Cum ai vrea să fii peste 10 ani?
D.P.: La fel de optimistă şi dornică.
R.R.: Cât de deschisă eşti criticilor? Cum vezi relaţia dintre actor şi criticii de teatru?
D.P.: Criticile nu mi se par un lucru atât de rău, ba chiar cred că te pot ajuta foarte mult să evoluezi. Bineînţeles că sunt critici de tot felul, dar eu vorbesc despre acelea care într-adevăr au ceva de spus, care sunt fondate pe ceva. Pot fi dureroase uneori, dar dacă ştii cum să treci peste şi să iei ceea ce crezi că îţi poate folosi, ele se pot transforma foarte repede în ceva benefic, constructiv. Relaţia dintre actori şi criticii de teatru este una tare bizară. Nu se suportă, dar nu pot trăi nici unii fără alţii.
R.R.: Cum percepi noile generaţii de artişti? Vezi vreo diferenţă faţă de generaţiile pe care le vezi pe scenă?
D.P.: Cred că ar trebui să funcţioneze ca un schimb. Actorii mai experimentaţi nu pot spune că nu au nimic de învăţat de la noile generaţii, la fel cum nici actorii tineri nu pot spune că nu au ce învăţa de la actorii mai în vârstă. Problema este că uneori apar nişte orgolii foarte mari care împiedică tocmai acest schimb despre care vorbeam.
R.R.: Dragi spectatori, aş vrea să ştiţi că...
D.P.: Noi suntem pregătiţi să vă întâlnim şi sperăm că şi voi sunteţi la fel de pregătiţi. Atenţie, venim... şi suntem şi mulţi!