Al doilea text de la Cannes - Tout est foutu, dar nu chiar tout, nici chiar foutu. Cum se pronunță Mungiu? - aici.
Al treilea text de la Cannes - Am dat pe mail profei de atrocități o cronică de aici, nu proiectul. A zis că citește și asta. Abinash Shah? Cine e nepalezul? - aici.
*
Mă așez în fundul gelateriei vintage de pe colț cu Casino, pe un scaun de bar, la o masă de șah, la fereastră. Am lipsit o vreme, s-au întâmplat multe. Suntem în ziua 4. Am vrut ca ziua asta să aibă amprenta Cannes Classics, Documentaries about Cinema, așa că mi-am luat bilet la Gérard Philipe, le dernier hiver du Cid, regia Patrick Jeudy. Și m-am pregătit pentru vizionare, citind despre viața lui Gerard Philipe, așa că vă spun și vouă ce am aflat.
Născut acum 100 de ani, în 1922, în Cannes, devenit un simbol al orașului, participant la festival în 1952 cu Fanfan la Tulipe, a debutat la 19 ani, pe scena unui teatru din Nisa, în rolul unui înger, o partitură nu foarte mare, dar care a luat imediat ochii publicului. Așa, Gérard a fost observat de Camus, care i-a oferit cel de-al doilea rol, un risc și un pariu foarte mare, în Caligula. Ca într-un domino inversat, înlănțuirile de întâmplări au continuat să îl ducă pe un traiect ascendent, iar rolul oferit de Camus i-a adus o colaborare cu Teatrul Național Popular în Paris și Avignon (teatru ce ca avea din '47 și propriul festival, fondat de actorul și regizorul Jean Vilar, unul dintre cei mai apropiați oameni ai actorului). Inițial, Gérard pleacă să studieze dreptul, pentru a-l mulțumi pe tatăl său, dar merge pe ascuns la cursurile celor de regie, se roagă să îl lase le folosească aparatura și se dedică realmente acestei pasiuni, inițial păstrând secretul doar între sine și mama sa.
(Îmi sclipesc ochii în sală, s-a mai întâmplat. Râd. A început Dreptul. Și a început cu dreptul în altă lume, ulterior. Nu e deci totul pierdut.)
A trecut, de-a lungul timpului, prin roluri diverse care alternau comicul și dimensiunea gravă, inițial a evitat tragediile și a fost numit "prost" pentru asta, dar intenția lui a fost ca niciodată să nu se plafoneze, să nu devină subjugat unui singur tipar, unei singure imagini. De aici și alternanța între roluri precum Faust, Modigliani și Fanfan sau chiar Till L'Espiègle / Till Ulenspiegel. Se căsătorește la 28 de ani cu Nicole Fourcade (care adoptă după căsătorie pseudonimul Anne Philipe), scriitoare și actriță, care îi dedică după moartea sa două cărți, Suveniruri și Nu mai mult de un oftat. Are un copil, Anne-Marie Philipe.
Înainte de a împlini 30 de ani, Gérard se prezintă la spital pentru o banală intervenție chirurgicală în urma căreia medicii o anunță pe soția sa că acesta suferă de cancer. Anne decide să țină pentru ea secretul, să-l lase pe soțul ei să se bucure cât mai mult și cât mai normal de viață. Urmează nenumărate roluri, care alternează tot felul de tipuri de personaje și de stări, și nu îl categorisesc într-un singur fel, așa cum își și dorește.
Gérard își dorește să creeze un concept nou comic pentru Franța, sau chiar Europa, așa că stă deopotrivă în fața și în spatele camerelor pentru filmul Les Aventures de Till L'Espiègle, alături de co-regizorul Joris Ivens. Filmul este declarat un eșec total, cel mai prost și plictisitor film al acelui moment în Franța, motiv pentru care pierde o grămadă de bani din finanțări.
Ultima perioadă din viața actorului, cea acoperită în principal de documentar, este marcată de o confuzie incredibilă și de convingerea că toată lumea îi ascunde ceva. E slăbit, corpul îi joacă feste, nu mai poate mânca, doarme foarte mult. Foarte puțini dintre prietenii lui apropiați știu că e un om cu o boală terminală, nici măcar Jean Vilar nu își închipuie așa ceva. Moare pe 25 noiembrie 1959, cu 9 zile înainte să împlinească 37 de ani.
Ies din sală buimac, mă mișc ciudat, mă gândesc la Anne Philipe și la ce a trebuit să îndure ținând secretul atâta vreme. Una peste alta, a fost un documentar foarte bine realizat, care ne aduce mai aproape de originile Cannes-ului, ca oraș, ca festival, ca istorie cultural-artistică.
Ca să fie o zi francofilă până la capăt, seara mă îndrept spre proiecția de pe plajă a filmului Est-ouest, în regia lui Régis Wargnier, din nou în prezența regizorului. Filmul e despre calul troian lansat de Stalin în '47 prin rechemarea rușilor exilați după Revoluția de la 1917 înapoi pe tărâmurile patriei mamă. Cei care se întorc sunt în majoritate executați la Odessa, iar dintre supraviețuitori fac parte și protagoniștii Est-ouest. Soluția pentru a rămâne în viață este mutarea la Kiev. Faptul că Maria, soția doctorului Golovin, este de origine franceză îngreunează lucrurile. Curând, foarte curând, relațiile acesteia cu soțul se răcesc. Primează dorința Mariei de a rămâne în contact cât mai mult cu familia sa din Franța și cu originile sale. Locul ei nu e în Kiev, și până și doctorul Golovin își dă seama de asta, dar refuză să accepte.
Acest al doilea film l-am văzut, deja o tradiție, desculț, scăpat de pantofii de costum care deja încep să mă bată de la toți pașii făcuți între Debussy - Buñuel - Plage Macé - Miramar - Grand Théâtre Lumière - Arcade - Agnès Varda - Théâtre Croisette & Co. L-am văzut, binemeritat, zic eu, cu picioarele îngropate în nisip, în timp ce un bebeluș făcea ture de-a bușilea, dus-întors, pe toată lungimea ecranului / scenei. În clipele alea mă gândeam doar cât de tare mă regăsesc în acel bebeluș. O să merg de-a bușilea până acasă, o să mă trântesc în pat, o să dorm neîntors până la 9.
Dar înainte de asta, fac o oprire pe plajă, respir marea. Mă gândesc la multe, mă amuză că o tipă random mi-a cumpărat un carnețel roșu cu Cannes. Nu ne-am (mai) întâlnit niciodată. Dar mi-a zis "you write..." Era parfumul meu? You write... new fragrance by Samuel L. Jackson. I-am zis "You're right." Mă văzuse că mă uitam atent acum câteva zile în cortul-boutique la culoarea perfectă pentru agendă. A ales-o ea pentru mine. Roșie. Cred că toată lumea din cort putea să-și dea seamă că bălesc și că-s îndrăgostit de agendele alea. A fost un gest drăguț. Mi-a dat cadou o agendă roșie. Știa că scriu, fără să-i spun nimic.
Pe plajă îmi deschid notițele telefonului și scriu despre fata cu care mi-aș fi dorit să fiu aici (textul e în rubrica mea de pe LiterNet Înaltă ordine de idei, ăsta - click aici). Mâine o să caut o carte poștală, am văzut câteva superbe. Și o să îi trimit. Probabil face vreo două săptămâni lucrătoare până în România. Nu am timp nici să respir, nu am timp să dorm, să mănânc. Mi s-a făcut rău într-o Tesla, dar pizda mă-sii... era o Tesla, totuși. Era păcat să vomit. Era păcat să opresc. De la oboseală, poate. De la jongleriile cu facultatea. De la faptul că îmi făceam stomacul să tacă păcălindu-l cu câte o bere. Iubesc lucrurile astea, exact așa cum se întâmplă. Și nu mi-aș dori să schimb nimic. Dar, cum ziceam, urmează o zi cu nițel mai mult somn (pentru că nu adorm niciodată în cinema sau teatru, niciodată. Pot să vreau să plec, da, dar nici atunci nu plec. Pot să mă iau de lucruri, cum și de spectacolul Oidipusz / Oedipus al lui Andrei Șerban m-am luat, da (aici). Acum că mă uit în spate, e un spectacol pe care l-am ținut și îl voi ține minte. Deci tot răul spre bine. Dar niciodată nu dorm la spectacole / filme.) Nu am timp de nimic, am timp de toate, poate, dar și datorită ei plutesc, aici, acum. De asta îi și scriu, cred. Oricum.
Mâine e ceva mai bine. Dorm până la 9, îmi spun. Da! Până la 9. În sfârșit. Siteul de bilete s-a reparat explicabil, festivalul s-a hotărât să pună un mirror-link doar pentru profesioniști, așa că acum nu mai e buluc pe conexiune pe toată Coasta de Azur, ci totul e mult mai sistematizat. Adio, vânătoare de bilete cu noaptea-n cap! Adio, alarme la 5:45! Bun venit, somnic așteptat, dar nu chiar atât cât ar fi nevoie. La urma urmei, de ce nu ne-am trezi la 10, 11? Oricum filme de dimineață nu mi-am ales pentru 21... A, da! Am o întâlnire. Dimineață. Întâlnire în interes de serviciu, mama. Știu că te-ai speriat puțin, este? Să mă suni după.
Oricum, da, am o întâlnire de serviciu cu un regizor britanic cu origini sud-africane. Cum s-a întâmplat așa ceva?!
Între Gérard și Est-Ouest mă duc la kiosque 7, la Plage Macé și comand un cornet cu trei cupe: piersici, cireșe, banane. La o coadă paralelă, dar pe aceeași linie, un tip simpatic așteaptă o clătită babană de câteva minute bune. Îmi dau seama că-i trecut de ora 17 și că mi s-a zis la alt kiosque că la 17 kaput POS și doar cash mai merge, iar eu nu am niciodată cash la mine, deși uneori mă gândesc că ar trebui. Mă întorc spre tipul afro aflat în expectativa clătitei și îl întreb "Yo, man, do you know the deal here, with the POS?" Zice că cel mai probabil se poate, că a mai văzut el chiar când își customiza clătita. Se uită la badge-ul meu, mă uit la badge-ul lui. Sunt diferite. Îmi zice ";Ayo, Alberto, man, you are fucking italian, dude! Nice!" Îi zic "Not quite, I am romanian." După care glumim că e același lucru. Râde. Mă uit și eu pe badge-ul lui. Scrie "Film Creatives." Îi zic "Oh, lawdy, you have a feature film in the competition, ain't you?" (I-am zis asta, dar acum am transcris-o cu accent, mi-am dat seama că e britanic.) Zice "No, no, man... I am here on business... I am willing to do my feature film hopefully next year." Mi-a zis un brief despre ce e, despre el că e britanic, dar născut în South Africa, că tatăl lui e printre primii oameni de culoare care au cântat operă în Africa de Sud într-un quartet mixt, că filmul pe care vrea să îl facă e despre parcursul tatălui său, că nu e deloc ușor să fii într-un quartet mixt, sau nu era, prin '60-'70, unde și raportarea la problemele rasismului era alta. I seized the opportunity aici, n-am să vă mint. L-am oprit, i-am zis că aș vrea să vorbim mai multe când are timp. A acceptat, ne-am schimbat contactele. Apoi am vorbit despre short-films puțin, nu înainte să îmi arate storyboardul filmului, pe care a zis că mi l-ar putea și trimite, dar nu are copyrights pe material. Am dat scroll la 50 de pagini de reel vizual, prim-planuri cu actorii filmului, cadre cu natura din Africa de Sud. Sincer, după caietul filmului, are foarte mult potențial.
Fast-forward cu teaser la ziua 5, ne-am văzut pe malul mării pentru un interviu. M-am șocat ce studii are băiatul. Ce competiții internaționale de scenarii a câștigat. La final, i-am strâns mâna cu toată încrederea că o să obțină tot ce are nevoie pentru primul feature-film. (Promit că interviul o să completeze piesele lipsă din puzzle-ul detaliilor din acest text, de îndată ce îl transcriu și traduc.) Sunt sigur că Nathan Theys e un nume despre care o să se audă lucruri fascinante în viitor.
Totuși, ca să vă las așa puțin să fierbeți, highlight-urile din interviu sunt Kubrick, UCL, EMI's, Ficțiuni reale (e meritul lui Răzvan Penescu aici, că mi-a dat ideea genială să-i zic omului că avem și noi un proiect cu texte scurte, de 500 de caractere - în engleză aici -, din care i-am sugerat să regizeze câteva.) O să revin cât de curând cu interviul, cu ce a răspuns și cu ceva mai multe insight-uri despre munca lui și, de ce nu (?!), a mea... Pot să vă zic doar atâta, viitorul sună bine!
Închid paranteza lungă cu Nathan și vă promit că o redeschid curând (later edit: citește interviul Când clătita întâlnește înghețata, drumul lung și întortocheat până la Cannes se oprește pe malul mării cu Nathan Theys aici). Sar din poveste în poveste, peste părți din poveste, golesc ziua 5 de restul conținutului surpriză, pun punct (sau [...]) zilei cu numărul 4. Haosul ăsta e dovada că tot ceea ce se întâmplă e conectat. Și, totodată, mai e dovada vie că e greu să trăiești un prezent despre care ai vrea constant să scrii și să trebuiască să-ți iei pauze din a-l trăi ca să scrii. În capul meu se amestecă totul, dar o să respir adânc și o să vă aduc posmagii de ziua 5, să meargă și următoarea cafeluță.
Până atunci, o mică incursiune în viitor. Finalul zilei 5 e cel de unde am scris acum. Și e și începutul textului. Sunt la masa de șah, în gelateria vintage de lângă Casino (îmi place povestirea în ramă, da). Cristian Mungiu are azi premiera la R.M.N. Văd o poză cu Marin Grigore și răsăritul de la Cannes, îi scriu că trebuie să ne vedem, îmi zice că poate la noapte la un vin, după premieră. O să fie o noapte lungă, sper. Albă, poate. M-am dezobișnuit să dorm, simt că e mult prea mult de trăit. Dar de scris, încă, nu m-am dezobișnuit. Sper doar să nu-mi iau vreun spoiler la R.M.N., despre care o să auziți ce cred pe 22. Sau 23. Cred că am jet lag. Noroc că Liternetul numără meticulos, peste articolele noastre, zilele care trec prin și niciodată pe lângă mine, vă promit.