Azi, 28 august 2024, după-amiaza. Alba Iulia. În aer mai e și altceva în afară de căldura de sfârșit de vară care nu se dă dusă. Ceva mai intens decât zăduful umed, cu nor: o efervescență de șampanie abia turnată în cupe, un entuziasm care se adună și așteaptă, gata să bubuie. Dar și energie bine dozată. Revederi, îmbrățișări, strângeri de mână, conversație. Apă multă și cafea la fel, ca să rezistăm la cele patru ore de probă din prima seară de concurs. Teatrul "Prichindel" ne primește cu porțile deschise ca niște brațe încăpătoare, închipuind un prag pe care toți - concurenți, juriu, spectatori, organizatori - așteptăm să-l trecem. Introduceri, text din foi citit cu savoare și umor - ca să nu sufere nimeni, ba dimpotrivă -, tras un pic de timp, cu șarm, impro până se adună toți membrii juriului, aplauze. Start.
Intermezzo. Structura galei e așa: cei 35 de tineri actori selecționați (din peste 100, între 16 și 18 iulie 2024, la Teatrul Excelsior din București, de un juriu format din regizorul Radu Iacoban, actorul Adrian Nicolae și actrița Mihaela Velicu) au de trecut o probă impusă și o probă la alegere, a doua fie la secțiunea Individual, fie la secțiunea Grup. Proba impusă constă într-o scenă din Shakespeare, monolog în versuri, iar proba la alegere într-un moment liber pe un text / montaj de texte în cheie proprie. La acestea, în 2024 se adaugă pentru prima oară în istoria de 27 de ediții HOP momentul de film, individual, filmat în zilele anterioare competiției chiar la Alba Iulia, pe două fragmente de scenariu de Emanuel Pârvu și proiectate în gală anterior fiecărei intervenții la proba impusă. Altă noutate a Galei HOP din 2024 e că nu mai sunt prezentatori. Sau, mai bine zis, prezentatori devin concurenții înșiși, într-un exercițiu reciproc de generozitate și de punere în valoare a celuilalt. Care cu ei pe scenă, unul câte unul - emoționați, în blugi și tricouri albe, cu chipuri luminoase și glas ușor tremurat -, devine și un exercițiu de candoare.
Și acum chiar că a început. Proba la alegere, secțiunea Individual. Maria Moroșan sparge gheața cu un fragment din Prima facie de Suzie Miller: are emoții mari, i se simt în gât, dar și o siguranță milimetrică în gesturi și prezență; are delicatețe, dar și forță stihinică; are sacou roșu de avocată abilă, vicleană, care câștigă cu strategie în fața onor. instanțe, dar și cămașă roz, ieftină, luată de mama, sinecdocă a dramei de acasă, cu familie dezorganizată, violență și, mai ales, multă singurătate. Un tablou al singurătății, pe cât de minimalist, pe atât de puternic, mai mult din voce decât din corp: "Mama adună bucățile de legume de pe jos".
Despre singurătate e vorba și în momentul următor, al lui Leonard Chionac - Vlog nou: Fetele, adaptare după personajul Louis Lewanski din filmul La bête (2023). O singurătate în versiunea ei ilar-ingenuă la început, însă doar în aparență, pentru că tensiunea crește și stranietatea personajului se dezvăluie în cruzimea ei rătăcită. Interpretarea e măsurată, atentă la ritm, voce și mișcare, umorul nu lipsește, ba chiar crește în absurditate pe măsură ce măștile cad una câte una și privirea devine sticloasă. Dacă ești una dintre fete, n-ai vrea să ai de-a face cu Louis și poate nici chiar cu Leo, cel puțin nu până iese din rol.
Ioana Cojocărescu e Magda și face figurine din baloane pe un text propriu. Nu are la ea nici baloanele, nici vopselurile pentru paint face (cică pictura oricum nu prea-i iese). Dar nu-i nimic, pentru că are o poveste pe care știe s-o deseneze din liniile corpului, ca pe un crochiu smucit, apăsat, și o voce intensă, cu rubato și parlando, prin care ne înfige durerea personajului drept în față: o mărturie despre fragilitate, nebunie și căutarea propriului loc într-o lume în care pare că nu mai e loc. Rostită cu umor, încât ne face să-i râdem durerii în nas.
Urmează Andreea Alice Preda, cu Acorduri... de fapt, nu. Nu urmează. Aici e momentul să spun că, în regia primei zile de concurs, proba la alegere și proba impusă au fost intercalate astfel încât să evite monotonia formală. În fapt a ieșit. În scris mă voi preface că n-a fost așa, pentru ușurința și coerența prezentărilor. Așadar, revin. Intră în scenă Andreea, cu un text propriu cu inserții din Opera de trei parale de Bertold Brecht, Macbeth și Hamlet de William Shakespeare. Sau, mai bine zis, intră în sală. Pe o ușă laterală, într-un glob de lumină, o apariție cu bucle răsfirate pe umeri, lavalieră și acordeon. Citisem în interviul cu participanții la Gală realizate de Oana Balaci pentru LiterNet (disponibil aici) că în timpul liber studiază la pianină, saxofon și acordeon, chiar dacă nu neapărat după partituri, iar în gală insertul muzical conferă textură și strălucire unui moment nu lipsit de ironie, derizoriu asumat și umor amar. Și cu un strop de drăgălășenie.
Bogdan Ifodi a bubuit și mă așteptam să bubuie, tot după ce am citit interviul realizat de Oana Balaci (aici). Cum era, Bogdan, cu începuturile tale în actorie și făina? Întâi, învăluit într-un videomapping verde crud, verde crud..., apoi în scena nudă, sigur pe prezența lui și, uneori, chiar pe șpagatul pe care susține că nu știe să-l facă, Bogdan spune #mamnăscutdinnou și, prin asta, povestea oricui: cum ne îndrăgostim, cum escaladăm până devenim "câțiva litri de sânge clocotit și atât" și cum, într-o zi, ceva se schimbă. Am reținut cuvintele către mama: "Fiul tău este foarte frumos bolnav." Da, și cred că merge ridicat la scara tuturor concurenților din gală, un pic și foarte frumos bolnavi. "Boala" li se vede pe chipurile iradiante, emanând emoție și forță. Dar să trecem mai departe. Abia a început.
Anamaria Popa a Râs nervos, adaptare după Laughing Wild, de Christopher Durang. O Pretty Woman întoarsă pe dos, trecută și prin șanț, și pe la ospiciu, credibilă nu neapărat prin turbanul roșu din prosop, machiajul curs și cuvintele răcnite care încep cu F (deși ajută), cât mai ales printr-o prezență plină de forță bine metabolizată și bine eliberată în atmosferă, cu inteligență. Mă așteptam și în același timp o așteptam ca omul curios pe alt om curios, după ce citisem tot într-un interviu (aici) că a studiat filozofie, psihologie, programare, teatrologie și că nu s-a săturat încă. Se vede.
Miruna Gabriela Olteanu ne-a pus în gardă Despre efectul dăunător al tutunului de A.P. Cehov, cu o siguranță și un haz pe care le-a dobândit devreme (tocmai și-a susținut licența la UNATC). Sau poate că pur și simplu le are în ea. Mlădie, rezonantă și cred că foarte sinceră, cu o recuzită minimală și cu foarte mult umor, a stăpânit scena și s-a prelins și în sală, pe care a electrizat-o - după râsete și aplauze. Deși în textul ei era vorba despre suferință mocnită, implozie, exasperare. Și autoironie.
Mihai Mocanu face de câțiva ani iluzionism (pe lângă baschet, fotbal, kickbox, tenis și chitară), ceea ce nu știu dacă l-a ajutat în intervenția de la HOP, pentru că flăcările lui păreau destul de adevărate. Pe un text de Matei Vișniec (Sufleorul fricii), a reușit să dozeze machiaverlâcul în crescendo, să bea foarte multă bere și, în prima jumătate a momentului, să țină sala doar prin gest, mimică și mișcare. Șnur.
În fine, Andra Colidiuc a depănat Firul Ariadnei, text propriu cu inserții din Pearl de Ti West (de citit aici). Dar în loc să ne scoată din labirint parcă mai rău ne-a adâncit, într-o poveste răvășitoare și credibilă despre abuz, căutarea propriului eu printre alegeri impuse de alții, alienare, confuzie și spaimă. Întrebare: Minotaurul poartă costum Armani sau sălășluiește, mai degrabă, în noi?
Și gata Proba liberă - Individual - pe ziua de azi. Trecem la Impuse (cu evoluții precedate, cum spuneam, de o scenă de film). Shakespeare, cum spuneam. Antonia Scutaru e o Viola androgină, cinetică - aruncă inelul, îl prinde, ocupă toată scena, arde. Theodora Pintilie e o Katarina cu cosițe care amintesc de ale Fridei Kahlo și deja dulce, mai ales când intră în scenă un pic mai devreme, peste persona ei din scena de film, proiectată în fundal pe mute. Cătălin Vîlcu: corp. Într-un Richard al III-lea în pantaloni scurți și la bustul gol, cu o corporalitate crudă, lărgită, ale cărei posibilități sunt folosite la maximum pentru a sugera monstruozitatea personajului. Corp prezent, corp asumat, corp într-un joc care părea să intre și să iasă din convenția teatrală, în căutarea acelei identități a actorului autentic care dă și tema ediției HOP din 2024. A! Și o foarte mare blândețe, poate nu tocmai evidentă. Alexandra Bob, o Julietă gracilă, însă interiorizată, părând să țină încă în ea energii pe care ar face bine și poate c-ar și vrea să le elibereze. Ileana Ursu, o Helena într-un Vis al unei nopți de vară cu lighean, rufe și insert vocal din Patricia Kaas, Mon mec à moi. Adrian Rîmboacă, tot în Hamlet, energic. Cu mușchi. Ada Andreea Bicfalvi, o Viola de această dată ceva mai stăpânită, cu o intensitate care țâșnește dinăuntrul cel mai adânc, dar nu se răspândește în scenă, ci rămâne concentrată într-o iradiere foarte personală. Iosif Paștina e Richard al III-lea schimonosit într-o oglindă spartă, bestial cu minimum de mijloace folosite la maximum, la fel de bun pe scenă ca pe ecran, fluid și versatil între ele. Roxanei Bîclea îi place viața, da, dar e o Lady Macbeth prea egală, neizbucnită, pe care însă o sprijină roșul din fundal și coloana sonoră. Andrei Pleșa izbucnește credibil în Claudius, cu o singură rezervă: regăsesc în jocul de pe scenă și în jocul anterior, de pe ecran, exact același zvâcnet, nedeclinat în funcție de rol, mediu, situație. Iar Denisa Tudora e și ea Julieta - una mai dezăgăzuită și mai extrovertă, poate un pic prea. De reținut însă cheia pe care a dat-o scenei de film - cea mai la îndemână, dar pe care doar ea, până acum, a răsucit-o în broască. Jocul tuturor are ceva minimalist-electric, pus în valoare prin antiteza cu textul clasic, în versuri.
În proba la alegere, secțiunea Grup din prima seară de HOP, Nicholas Bohor, Alexandra Catrina, Luca Fumuru și Larisa Oasenegre intră răspicat într-un ménage à quatre un pic noir și versatil, pe un text de Georgia Aimeri: Poartă-mă. O pijama confortabilă, dar plicticoasă, o cămașă lucioasă, o geacă de piele. Pielea în care intrăm și din care ieșim ca să intrăm într-o alta. Iadul din noi și dintre noi, atunci când nu ne mai ajungem. O crimă cu autor necunoscut și o anchetă. Identitate și dedublare într-un joc fin, cu scindări, transferuri de măști și reminiscențe postmoderne de cor antic care sună groaznic, groaznic de bine. Actorii sunt împreună, articulat și sigur, în spațiu, corp, mișcare și voce.
Despre proba de film, noutatea Galei HOP 2024, voi scrie amintind ce spunea Anamaria Popa tot în interviul cu Oana Balaci: "Filmul e ca un lac, îl poți revizita oricând, pe când teatrul e ca ploaia: nu știi ce rămâne în urma lui, tot ce știi e că acum plouă." Ei bine, hopiștii au demonstrat că înoată bine în apele lacului: conținut, stăpânit, negociind distinct cu propriul corp în spațiu, cu decorul schematic, cu interlocutorul doar sugerat (ambele texte propuneau o convorbire telefonică) și, nu în ultimul rând, cu camera.
Ambele situații erau construite în jurul unor despărțiri, deși cum nu se poate mai diferite. În prima, o discuție aparent derizorie despre înlocuirea unui butuc de bicicletă prefigurează ruptura unui cuplu. În a doua, pregătirile funerare de după moartea mamei sunt discutate între frați cu cinismul ingrat, derizoriu și inerent momentului, în care alegi lemnul sicriului ca și cum ai alege nuanțe de rujuri. Ambele scenarii conțin răcnete la fereastră, ca o probă de decibeli. Și totuși, în cadrul strâmt al unora și acelorași date, fiecare dintre cei 12 concurenți pe care i-am urmărit astăzi evoluează cum nu se poate mai diferit: stăpânit, interiorizat, expansiv, pasiv-agresiv, măsurat, dezlănțuit, sacadat... Lucru de așteptat, de altfel - într-atât, încât afirmația e aproape banală. Însă o fac, totuși, pentru că prilejuiește o observație: profilul artistic al fiecărui actor iese mai bine în evidență pe sașiul standard, poate monoton de la un punct încolo, al scenariilor repetitive. Varietatea modurilor în care glosează pe structura dată atinge, în consecutivitate, efervescența unui poem cu formă fixă, în care densitatea e dată tocmai de monotonia limitelor. E o plăcere secundară, discretă, pe care nu cred că aș fi avut-o dacă, de pildă, fiecare actor turna scena de film pe un text propriu.
Și încă ceva: frontalitatea din finalul scenariului cu bicicleta le oferă, cred, un atu în plus celor care au jucat acest text. Dacă ambele fragmente le testează credibilitatea într-un dialog cu interlocutor absent (la telefon), felul în care privirea e chemată să-l interpeleze pe tată (și el absent - de fapt camera și, prin extensie, spectatorii) e o invitație la nuditate pentru privirea actorului. Unii o împlinesc, alții o duc o bucată de drum, alții o evită. Care, cum.
În această nuditate, dar și în ansamblul galei, central rămâne, cred, chipul. În sinergie cu tema ediției 2024 - "Identitatea actorului autentic: amprenta unicității sale" - și cu afișul HOP #27: un chip în gros-plan, străbătut de liniile epiteliului. M-am întrebat ce ar putea simboliza acele linii într-un plan secund: mușchii infinitezimali ai tuturor expresiilor noastre faciale? replici exterioare ale unor șanțuri cerebrale în care se adună și se scrie, clipă de clipă, marea noastră poveste? brazde într-un pământ care se vrea, se cere lucrat? Oricum ar fi, cred că e vorba despre o hartă: a emoției trăite, primite și dăruite, a mișcărilor tectonice din noi, reverberând în afară, a narațiunilor din care e făcut un parcurs, a palimpsestului de emoții care ne traversează permanent și pe care știm sau nu să le sublimăm, să le transfigurăm. Chip - identitate și asemănare. Harta texturată a tot ceea ce ne face oameni.
Și așa a fost în prima zi de HOP. Abia a început.
*
Puteți să urmăriți Gala HOP 2024 live pe pagina lor de Facebook sau înregistrarea fiecărei zile pe vimeo: