mai 2022
Festivalul de Film Cannes, 2022
Texte de la Cannes - 1. Nisip în șosete, cele mai bune alune din lume, ai venit să te uiți la filme nu la fete - aici. / 2. Tout est foutu, dar nu chiar tout, nici chiar foutu. Cum se pronunță Mungiu? - aici. / 3. Am dat pe mail profei de atrocități o cronică de aici, nu proiectul. A zis că citește și asta. Abinash Shah? Cine e nepalezul? - aici. / 4. Gelateria poveștilor vintage, când înghețata întâlnește clătita, o zi din aproape două zile, cât aproape două zile - aici. / 5. Sper că îl Palme d'Or pe Mungiu, la cât s-a mungit pentru R.M.N. Un film ca pâinea caldă - aici.

Duminică seara (22 mai 2022) mai am două filme de văzut, după R.M.N., anume Don Juan, regia Serge Bozon, în categoria Cannes Première, după care hop imediat în Buñuel, pentru The Last Waltz, de Martin Scorsese, de data asta la Cannes Classic. E ziua cu radiografia din filmul lui Mungiu, ziua în care creierul meu nu mai poate duce alte încărcături emoționale adiacente și simte nevoia de niște muzică. De aia, alege primul filmul lui Scorsese, pentru că e un film-concert, documentar, dar păstrează melodiile în integralitatea lor și mai presară câteva replici printre. Ușor de privit, exact ce trebuie după R.M.N., așa, pe reveneală, pe solicitarea doar a creierașului mic pentru echilibru și neațipire în scaunul căptușit. Muzică rock, o garanție am. Nu adorm. Pana mea, vin la omul care a făcut GoodFellas, Taxi Driver, Shutter Island, The Wolf of Wall Street. E rețeta ideală, nu? Nu.

Îmi pare rău să zic, poate cu alți ochi, în alt scaun, altă sală, din alt unghi, la altă oră, ba mai mult, la alt film, poate... poate mi-ar fi plăcut mai mult oferta. Muzică non-stop. E adevărat, muzică bună, dar cu un BPM constant, un loop infinit de melodii clasice de la The Band, un generic în generic, totul generic, nu un film. Îmi pare rău, Martin, dar nu e un film. Știu că are notă bună pe IMDB, pe Rotten Tomatoes, știu, dar tu, tăticule, tu care ai făcut Shutter Island, tu, care ai făcut Departed / Cârtița, nu cumva ai făcut o mișcare pseudo-politică de "reinventare"? Nu e stilul tău, e anost, dar da, e clasic. Și, ce? Cantitatea de documentar propriu-zis se rezumă la câteva punch-line-uri din one-linere dintre calupuri de câte 20 de minute de concert. Nu e the last Waltz, sunt Waltz-uri constante, ca la o nuntă de metaliști, ca la un botez de rockeri pensionați... dar semnează Scorsese pe el, alături de Michael Chapman. De parcă numele mari își plătesc polițele către Jonathan Taplin, managerul trupei Trupa / The Band, dar urmează să mai sugă puțin de la el din țâțuci niște post-producție pentru alte filme. Taplin produce ulterior Mean Streets pentru Scorsese, tot el îi face acestuia lipeala cu Robbie Robertson, și se proclamă producător executiv pentru The Last Waltz. Numele e bun, numele vinde. Titlul, numele lui Martin, asocierea cu Chapman, toate astea ca să filmezi un concert de Ziua Recunoștinței și să construiești super liniar, nici măcar în jurul, ci între muzică, scurt ca paranteza de didascalie a unui strănut. Dar, da, per total, muzică bună, care te ține treaz, dar nu prea multe de urmărit cu adevărat în rest. Eu cred, Martin, că dacă te-ar ruga un prieten să-i filmezi nunta, ai scoate mult mai mult de acolo. Cum și dintr-un concert se putea scoate, că tot vorbeam de Rob Reiner, cu This Is Spinal Tap, de pe plajă, cu tot cu sincronizarea de artificii. Fă ceva. Pune un băiat de la pază să dea foc la sală, să ne simțim cu toții rock'n'roll, apoi ieși chiar tu din ecran și liniștește apele, calm, badass, știu că poți, am văzut ce poți (tuse - lungă cât debitul textual al filmului The Last Waltz - vreo două minute) Taxi Driver, alo.


A fost o experiență concert, o experiență concert-filmat și cam atât, puțin obositoare, puțin plictisitoare, puțin repetitivă, aceleași măsuri, fără vreo urmă de încercare de echilibrare. Un cadou frumos pentru managerul trupei de pe vremea aia, Jonathan Taplin. Cel mai bun lucru din film e numele. Numele The Last Waltz. Numele Martin Scorsese. Numele trupei - The Band. Trupa Trupa, hai dă-o-ncolo, ce britanic din partea ta. Din partea lor, că băieții au cântat pe bune la sărbătoarea curcanului. Mă ridic, plec, de data asta fără căști. Un lucru bun, filmul m-a făcut să vreau mai tare să aud și ce se întâmplă în jurul meu, nu numai muzică. Oricât ar fi de bună.

Incursiune în trecutul muzical (de data asta neașteptat), cu două ore înainte, de data asta în sala Debussy. Se vede Don Juan, regia Serge Bozon, în premieră la Cannes. Îmi place jocul ăsta cu oglinzile, pluriperspectivizarea, dedublarea, o văd de mai multe ori pe parcursul filmului. Încep să strâmb din nas când urechea mea percepe sincronizarea mișcărilor cu muzica. Bă, prea atent. Zic, ori are cel mai bun sunet din câte filme am văzut, ori. Să-mi bag... E musical. Intro-ul e simpatic, telefonul care vibrează completează linia melodică. E funny o dată. Funny a doua. La a treia expiră, dar Bozon e smart, el știe, așa că trece imediat în alt plan. Musicalurile sunt o capcană, La La Land e ok, cât de cât, bunuț. Dar în cea mai mare parte, musicalurile sunt un test de răbdare și de de toate. Ori îți plac, ori le urăști. Și La La Land, care e ok. Pot să zic că îmi place, da. E o excepție. Dar are... ceva. Ceva ce Don Juan nu prea pare să aibă.


E drăguț totuși conceptul de teatru în film, avem și la români, la 6,9 pe scara Richter, de exemplu, regia Nae Caranfil, un film despre care da, pot zice fără frică... e slăbuț pentru Caranfil, comparat cu el însuși, bineînțeles, cu cine altcineva? Dar, totuși, iată că avem. Aici, la Serge Bozon, în părțile în care nu se cântă, povestea e chiar simpatică. Oglinda se explică. Apare un fel de blestem, oricine ajunge să joace rolul lui Don Juan ajunge și să trăiască aceeași poveste și afară din rol. E o perspectivă mișto, smart, dar, totuși, de ce musical, de ce?!

Gata cu filmele muzicale, îmi zic. Și îmi rezerv bilete pe ziua următoare la o competiție de scurtmetraje, unde urmează să cunosc o tipă, Paola, care e interesată să găsească scurtmetraje fresh, pentru un festival pe care-l face în Italia. Urmează să stea în dreapta mea, să schimbăm contactele, să ne mai auzim. Și aici lumea nu e ca atunci când zici "să ne mai auzim" acasă, și știi că aia înseamnă că nu vă mai auziți niciodată. Din contră, aici lumea pare interesată să vorbească... până și cu mine. Mai cunosc un brazilian care lucrează la câteva scurtmetraje acasă, dar a venit să vadă cam ce se vede prin festival, la nivel de competiții. Poate o să ne auzim, simt că sunt atâtea chestii de făcut... și atât de puțin timp pentru toate.

Văd de curând că Gabriel Mager a publicat pe Echinox un fragment din "cartea lui de Facebook", Păduchii au viață ușoară. Îmi place, e acolo mai ales un personaj ales, Lorin Fiaru, o anagramă interesantă, să fie vreo persona a lui Cărtărescu? Nu știm... Trebuie citit mai mult, e de văzut. În aceeași notă, Bagriel Gamer (ca să păstrăm identitatea divulgată încă secretă) îmi ține spatele cu ce-i mai împui capul să citească de pe aici. Păduchii au viață ușoară pe plajă, pe Coasta de Azur. Mă simt un păduche de film, nesătul, neștiind altceva, dar totuși reușind să rămân un Don Juan fără musical până la capăt.

Apropo de asta, Kiosque 7 chiar pare să fie locul care link-uiește foarte multă lume. Tot în dreptul lui, acum câteva zile, stăteam la coadă pe plajă, lângă americanca din poveștile anterioare. Avea ceva familiar, drăguț, minunat. Părul ei mirosea a iarbă, așa cum duhnește toată Olanda, cum duhnește părul fetelor olandeze, peste tot unde întorci capul acolo. Dar acolo tipele sunt mult prea înalte, iar eu micuț, așa că numesc asta doar "un simț experimental." Ea călătorește doar, face un tur al Europei, nu e aici pentru festival, e doar... așa... în trecere. După ce mă pupă pe plajă, așa, ca de finalul serii, o apasă pe ea să mă întrebe câți ani am. Îi zic aproape 22 și o văd cum muțește. Stăm. Tac. Tace. Tac. Tace. Tac. Zice. Eu am 33. "Ți-aș putea fi mamă..." "Da, îi zic, dacă m-ai fi făcut la unșpe ani, de unde ziceai că ești... Alabama?" Zice că tre să plece. "I gotta go." O văd cum se îndepărtează ciudat, foarte ciudat, iar capul meu derulează instant pe mersul ei ciudat, foarte ciudat "Sweet home, Alabama!" 33 de ani, frate, îmi spun, în timp ce îmi clătesc gura cu apă de mare. Ca Iisus. 33. Apropo de mare. A doua zi îi povestesc Anei Demarr asta, râdem, aia e, îmi zice doar "lasă-le dracu' filme, scrie un roman." Aș putea. Mă gândesc serios. Dar pare că tot trăiesc și tot adun, și - pentru un roman - ar trebui să mă opresc de-acum. "Eh..." îmi spun și, cu lenea asta tocmai proaspătă, mă urc adormit în bus spre Mandelieu.

(va urma)

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus