Astăzi, 24 mai 2022, a avut premiera la Cannes, la Debussy, Metronom, în regia lui Alexandru Belc (interviu aici), cu Mara Bugarin (interviu aici), Mara Vicol (interviu aici), Șerban Lazarovici (interviu aici), Vlad Ivanov și Alex prezenți în sală. E prima oară când echipa își vede produsul final, fiecare are - cel mai probabil - o versiune diferită în cap în privința felului în care s-a montat.
Uite un film românesc așa cum se făceau odată, mă gândesc, apoi leg ideea asta de colaborarea cu televiziunea română, de coloana sonoră, de costume, ar putea intra ușor și în categoria Restored Movies așa, la o primă vedere. Ce anume dă de gol faptul că e un film categoric post-Revoluție? Libertatea subiectului, așa ceva n-ai să vezi niciodată înainte de '89, care rostogolește bulgărele de adevăr și de expresie cinematografică necenzurată a noului val (libertatea asta se putea poate vedea într-o oarecare măsură și la Liceenii, regia Nicolae Corjos, din '86, unde începeau deja să se prefigureze unele aspecte ce țin de o mai mare libertate de exprimare - chiar dacă nu absolută și de o subtilitate salvatoare). Să te întorci în perioada aceea pentru un film poate să fie una din două - un manifest, sau un act estetic. Niciun regizor al noului val nu o să aleagă liniaritatea în genul acesta de propunere, conflictul va trebui să existe, iar conflictul va fi cu Statul, întotdeauna. Mai apoi, dimensiunea estetică e un mare avantaj, dacă este valorificată cum trebuie. Ce propune Metronom diferit (nu neapărat în sens doar bun) față de restul filmelor-mimesis ale perioadei comuniste din România? E simplu, o îmbinare între estetic și manifest.
Filmul urmărește ca prim fir narativ povestea Anei (Mara Bugarin), care are o relație cu Sorin (Șerban Lazarovici), conflicte cu mama sa (Andreea Bibiri), dileme morale ce oscilează între prieteni și Securitate, între ce e bine și ce e rău, între a declara ceva impus și a nu avea de ales decât asta. Ana află că Sorin urmează să plece de tot în Germania cu familia lui, iar asta îi lasă un timp foarte scurt pe care să-l mai petreacă împreună, dar naște și un soi de contradicție... Nu vrea să îl mai vadă, nu îl suportă, dar vrea să afle dacă o iubește etc. La petrecerea prietenei ei Roxana (Mara Vicol), tinerii se duc să asculte muzică și să danseze, dar ajung să asculte emisiunea Metronom 72, de la Europa Liberă. Decid să trimită o scrisoare moderatorului, contrar legii comuniste intrate în vigoare chiar cu un an înainte.
Cu scuzele de rigoare dacă divulg, poate, prea mult, sincer mi se pare că scenariul filmului devine, pe alocuri, tautologic. Aflăm despre anumite evenimente fundamentale, care răstoarnă situația de câteva ori, doar din poveștile celorlalți, astfel că Metronom ne invită să ne imaginăm secvențe puternice, pe care ulterior le omite, adoptând un stil indirect-liber, într-un fel, o depersonalizare, dacă vreți. Metronom naște un proces care are loc doar în imaginarul nostru, nu valorifică multe detalii pe care le soluționează fatidic, prin vorbire. Ca și când v-aș spune eu acum "nu vă gândiți la o girafă portocalie". Ce se întâmplă e că, acum, fiecare are în cap propria girafă portocalie, corect? În teorie, treaba asta funcționează binișor. Dar în film, ne face doar să ne dăm seama că ar fi putut exista scene mult mai "bune", puternice, ar fi putut exista imagini cu o încărcătură mai mare, care să nu se simtă de parcă au fost soluționate într-o oarece grabă.
Pot înțelege, tot în aceeași cheie, dimensiunea introspectivă aleasă, focusul pe stările Anei, pe singura stare, de altfel, supărarea. Izvorâtă din vestea plecării lui Sorin, din vizita la Securitate, din realizarea faptului că situația al cărei nume nu o să-l rostesc (ca să vă mai pot lăsa ceva de savurat și vouă) poate să pună capăt viitorului celor implicați. Supărarea izvorâtă din conflictul interior, de alegerea forțată între trădare și "altă opțiune nu există". Supărare, supărare, supărare. Și foarte multe cadre ușor redundante pe alocuri, care reiterează o falsă diversitate, în realitate țărmuind imperiul unei stări unice, mult prea mult exploatate.
În general sunt fanul one-shot-urilor (am simțit asta de câteva ori în film, sper să nu mă înșel), mi se par demențiale, dacă vin cu o anumită viziune în spate. În Metronom au părut a fi câteva viziuni distincte, din filme oarecum diferite, care au construit o dihotomie a cadrelor. Uneori pelicula a fost sacrificată savuros, în scene care propun chiar și simetrie, alteori a părut a fi doar o încercare de umplere spațio-temporală a unui gol închipuit. Câteva cadre s-au simțit a fi alese din motive pur estetice, pentru mine, cel puțin. De exemplu cel în care mama Anei se schimbă în oglindă pentru a merge la lucru, Ana așteaptă în ușa camerei, iar tatăl (Mihai Călin) e pe canapea. Cadrul îi prinde pe toți trei pentru că avem trucul nemaipomenit al oglinzii. Dar dincolo de aspectul estetic, ce aduce cadrul în ajutorul filmului? Nu vorbesc aici despre faptul că "dom'le, uite, ar trebui scos", în niciun caz. Vorbesc despre o recalibrare, despre un alt dozaj temporal, filmul pare să nască unele dezechilibre, chit că imaginea e foarte bună, tocmai din faptul că se alege ca focus un reper (uneori cvasi-irelevant, sau, dacă nu așa, cel puțin nu cea mai bună opțiune dintre cele posibile) pentru puțin peste timpul pe care ceasul biologic al meu de spectator îl ticăie, pentru aceeași secvență, la mine-n cap. Și, cu toate astea, cu tot cu tertipul ăsta al one-shot-ului, Metronom tot pare că se grăbește pe alte planuri, în scenariu, îndeosebi. Conduita asta omisiv-indirectă față de aspecte fundamentale e cel puțin ciudățică, dacă mă întrebați pe mine, am ieșit din sală dorindu-mi să fi văzut filmul din spatele filmului, să fi văzut drumul scrisorii către securitate, să fi văzut ceva mai multe insights pre-final, dar mi-a plăcut simetria scenelor de dragoste și omogenitatea scenelor colective.
Alexandru Belc aduce un Metronom candid, prin cadrele de close-up dintre Sorin și Ana, majoritatea fără prea multe cuvinte, dar suave și tensionate. Aduce un Metronom vivid, raportat la scenele de început de la petrecerea Roxanei. Aduce un Metronom tăios, dacă e să ne uităm la scenele de la Securitate, acolo unde Vlad Ivanov face o treabă minunată, cu toate că similară ca nuanțe cu rolul său din Un pas în urma serafimilor, dar asta poate să vină și de la natura rolului în sine, funcție de conducere, autoritate etc.
Mihai Călin e savuros în rolul tatălui permisiv și apropiat de fiica sa, tot așa cum Andreea Bibiri e minunată ca personaj, într-o vădită antiteză cu tatăl Anei, de data aceasta matriarhală. Cred că e încă unul dintre meritele filmului Metronom că, deși păstrează elemente patriarhale-canon ale vremii, cel puțin în raport cu Statul, cu Serviciile Securității, reușește să inoveze dimensiunea familială specifică perioadei comuniste.
Metronom vine, cum ziceam, cu un aer de potențial film de restaurare, stă bine în picioare în contextul spațio-temporal ales și ne mai și arată cât de mare poate să fie diferența pe care o face selectarea actorilor, a căror chimie transcede ecranul. Și pe bună dreptate. Toate relațiile configurate în afara filmului își au corespondentul în film. Totodată, alegerea firelor narative se ferește de o contextualizare prea dură, așa încât filmul devine ușor de receptat, logic și ușor de înțeles, chiar dacă uneori e ușor tautologic în demers.
(va urma)