Se apropie de final și Cannes 2022, se adună oboseala din spate și devine copleșitoare, încep să mă uit la filme din ce în ce mai acid și parcă mai nemulțumit. Mă iau de tot ce mișcă, dar aștept serile de cinema pe plajă, să știu că pot să mă descalț de toate grijile pentru două ore. Și mai sunt câteva bucurii. Înghețata de la gelateria vintage de pe colț, care mi-a găzduit deja câteva texte, sucul uriaș de la Mc de la final de zi, pre-autobuz, și asta pentru că toată ziua uit să beau apă, băieții capoeira, care dansează și cântă pe străzile orașului.
Nu pot să cred că am ajuns să spun asta, dar după aproape două săptămâni de festival, am ajuns să mă relaxez la filme light-hearted, de familie, să nu mai umblu după meaning și grozăvenii, după suprateme revelatoare, ci mai degrabă să stau pe spate și să privesc CGI-ul din spatele lui Dodo, regia Panos H. Koutras. O pasăre dispărută de sute de ani apare în curtea unor oameni, a căror viață se schimbă considerabil în bine de la eveniment. Superstiția leagă lanțul întâmplărilor fericite de micuța pasăre Dodo, pe toate planurile, iar structura liniilor narative din spate, deznodate, paralele, ușor de urmărit, e încununată de un moment de animație încorporată în lumea reală, care prezintă istoricul noului musafir faux-înaripat (Dodo nu poate zbura, de aceea și rămâne atâta timp în "captivitatea" oamenilor care se tot gândesc ce ar putea face cu el). Cum ziceam, Koutras aduce un film de comedie, ușor, de văzut cu familia, iar poziționarea lui în finalul programului (cel puțin în ce privește selecția mea de filme) e mană cerească pentru circuitele fumegânde ale creierașului meu suprasaturat de filme. Mereu după un maraton de felul acesta fac o perioadă de "detoxificare", mă distanțez puțin de tot ce înseamnă seriale / filme & cu ochii umezi de la cei zece metri de peliculă de lacrimi pe care o posed mai nou, constat cu stupoare că tocmai astea-s perioadele în care îmi cumpăr mai multe cărți.
Pe seară am norocul să prind încă o comedie, L'Innocent, regia Louis Garrel, cu Louis Garrel chiar el în rolul principal. Un film despre o mamă singură (cu un copil) care pare să fie atrasă de bărbați din pușcărie. Femeia se căsătorește cu autorul unor jafuri, în timp ce acesta e încă în pușcărie, iar după eliberare, se trezește implicată într-o afacere aparent curată. Ceea ce ține afacerea în picioare este planificarea unui nou jaf, care - pe lângă că se complică foarte mult - îl implică și pe Abel, fiul amatoarei de pușcăriași, care acceptă, împreună cu cea mai bună prietenă a sa, să devină "diversiune" pentru șoferul transportului. Mai multe nu v-aș spune, tot așa, e un film care se poate vedea ușor, fără prea mare consum neuronal, un film care transformă scaunul de cinema într-unul de masaj de râs, Garrel se joacă pe el, nimic sofisticat, nimic ilogic sau exagerat. Unul dintre primele motive care-mi vin în cap la întrebarea "de ce aș (re)vedea L'Innocent?" este că am descoperit în Louis un fan aproape la fel de mare al simetriei / ramei, cum mă consider eu însumi a fi. Îmi place construcția scenariului, laitmotivul răsturnat al pușcăriașilor căsătoriți, revelațiile ulterioare. Mai mult, nu pare a avea soluții regizorale de ultim moment, te-ai aștepta la așa ceva de la un film light de comedie, dar nu, totul e calculat, iar asta face din filmul L'Innocent un must-watch, cu o poveste pe cât de simpatică, pe atât de bine concepută, de un absurd fin, sau... de o finețe absurdă, la fel, un film de familie, de canapeaua din sufragerie, duminica, perfect pentru a aproape-încheia un festival de două săptămâni într-o notă comică.
Al treilea film, într-o notă discordantă cu cea dîn primele două, e Boy from Heaven, regia Tarik Saleh, un film despre cultura musulmană, cu o apropiere periculoasă, aș zice eu, de unele adevăruri contemporane. Un fiu de pescar intră la cel mai bun colegiu Islamic, iar acolo, fiind considerat pur în convingerile sale și totodată oarecum prostuț, este ales de către un "pseudo-detectiv" pentru a-i furniza informații și a-i îndeplini ordinele, fiind păcălit să îl ajute pe acesta la înscenarea unei crime. Curând, detectivul și colegii săi își dau seama că băiatul este mult mai inteligent decât pare și - în loc să îl ucidă, cum e protocolul, după astfel de misiuni "împlinite" - decid să îl implice și într-o misiune de rang mai înalt, anume convingerea actualului Sheik să își retragă mărturia (falsă) pentru o crimă pe care nu a comis-o. Bătrânul își dorește să mintă pentru a fi audiat, ca în timpul procesului să aibă șansa de a fi ascultat deconspirând serviciul din care face parte și detectivul. Se știe că presa musulmană se află în mâinile celor puternici, nefiind imparțială, iar boy from heaven ajunge să fie singurul mijloc de a împiedica dezastrul să se producă. Un film destul de incomod pentru prejudecățile europenilor, destul de tensionat, un film în care "Allahu akbar" (God is great) se aude, pentru prima oară după mult timp, în contextul pentru care a fost conceput... rugăciunea, nicidecum în asocierile cu care Europa e "obișnuită", anume atentatele. Cu toate acestea, filmul conține referințe la grupările teroriste, la funcționarea lor, la un moment dat personajul principal ajunge în posesia unei cărți interzise, de dezlănțuire a Jihadului pe Pământ, doar pentru a câștiga încrederea liderului unui grup infracțional din aceeași universitate și pentru a-i putea urmări din interior.
După trinomul de filme, seara, mă duc până la Mc, dar de data asta aleg să fiu sănătos. Îmi iau meniul BigMac cu Lipton, nu Cola, apoi îmi caut o masă. Fac cunoștință cu un tip de la Pavilionul American, venit să-și prezinte scurtmetrajul la corturi, de data asta nu în competiție. Cum deja m-am obișnuit, schimbăm contactele și-mi zice să îi scriu după festival, să îmi trimită câteva dintre scurtmetrajele lui. Zic că e totul super cool & aranjat. Dar uit să-i salvez numărul și îi și uit numele. Oboseala începe să se resimtă. Mă ridic de la masă, vreau să mă îndrept spre stație, urmează o noapte lungă, cu încă un proiect pentru facultate, la fel ca ăla de săptămâna trecută, dar altul. Când dau să mă ridic, însă, la coadă la takeaway văd două tipe superbe, sau cel puțin una, cealaltă e cu spatele, pe o direcție perpendiculară de vorbit cu prima, așa că decid să mă apropii, fluturându-mi insigna. Au mom jeans, nu rochii sau fonfleuri de-astea, eu încă nu am început să port jumătate costumul - jumătate pijamaua, așa că am un avantaj. Pe cea pe care o văzusem la față o cheamă Yvette, e delicată, finuță, tunsă bob, palidă. Dar o cheamă Yvette. Eu am o nuvelă în trei episoade despre o Yvette oarecare, aici, pe LiterNet. E jumate în franceză, jumate în română, dar sincer nu credeam că Yvette există când am scris-o. Și nu mi-aș fi imaginat-o așa. Și mai amuzant e că interlocutoarea ei poartă numele Mathilde. O altă persona pe care am creat-o în poemele mele, de data asta, ca să-mi fie ușor să vorbesc despre toate fetele de care am fost vreodată îndrăgostit într-una singură, la vremea aia, când Mathilde încă exista, dar doar în prozodie. Știam că are o combinație de trăsături și ochii fetei căreia i-am dat prima poezie serioasă de dragoste, într-a 9-a, la un pool party la I.D. Fest, dar am realizat în clipa în care s-a întors că nu e niciodată o idee bună să amesteci muzele. Mathilde de Mec era mai înaltă și musculoasă, dar nu balșoaie, oricum, avea părul blond bouclée, ca al meu aproape, dar mai lunguț, cam până la umeri, tot așa cum și al meu va fi - să sperăm - anul viitor. Da, îi stătea mai bine Mathildei cu mom jeanșii, dar tot de Yvette îmi plăcea mai tare. Și nu e că eram eu subiectiv sau ceva, dar eu și Mathilde nu ne-am fi potrivit. Pe lângă că era cu un cap mai înaltă decât mine, avea un râs ciudat, iar fizionomia ei aducea puțin cu Cătălin Tolontan, iar după asocierea asta n-am putut să mă mai uit la ea decât în gol, zâmbind larg și absent. Partea mișto cu realitatea e că, atunci când amesteci muze și-ți faci două personaje-tip, ideale, vorba-vine, realitatea ți le aduce la un moment dat în fața ochilor. Dar realitatea continuă să ne trolleze pe toți, dintre toate personele pe care le-am conceput ca să nu trebuiască niciodată să spun cuiva direct ce simt, două până acum, nu că nu mă așteptam să nu întâlnesc niciuna, dar e cu atât mai straniu cum viața s-a gândit să le și facă cele mai bune prietene, ca să-mi dea exact ce i-a dat România Rusiei odată cu primirea potemkiniștilor în Constanța, cum ziceam.
Yvette, of, Mathilde, of...
Ma belle Français femme du Cirque du Soleil. Je ne t'ai vu que belle. Je ne t'ai jamais vraiment vu. J'aurais pu te peindre si j'avais su peindre. J'aurais pu t'écrire si j'avais su t'écrire. Je te vis depuis longtemps, c'est tout. J'ai été après toi sous la lune un bon morceau de vie. Meilleur. Elle est toujours la meilleure. Et les plus stupides, les plus troublés, les plus bizarres. Parce que je n'ai pas de terme de comparaison. Je ne t'ai vécue que, Yvette. Je ne connais plus personne comme ça. Je ne sais même plus si je peux me permettre d'en savoir plus. Et je ne sais rien du tout.
Tu étais ma muse. Tu savais que tu l'étais, c'est comme ça que je t'ai appris. Vous avez senti bon et embrassé doux et doux et pressé en même temps. Je m'endormais souvent sur des pages. Toutes les pages vous. La seule source de ma création et de mon bonheur. Je restais à l'écart, donc je te manquerais. Et c'était comme si ça devenait plus fort sur moi. Tu avais une chose à toi et seulement à toi. Ce que tu as pris avec moi d'une main, en quelque sorte tu as réussi à donner en retour avec une autre. Je n'ai jamais été bon dans les comparaisons. Que tu m'aes pris plus ou moins - tu m'as pris la même chose. Que tu m'aes donné plus ou moins - tu m'as donné la même chose. Tu étais l'équilibre parfait entre mon profane et mon sacré. Je t'ai rendu sacré. (fragment din Ma fleur Yvette)