Cannes 2022 și alte Cannes Cannes-uri (X): Decalogul festivalului. Retrospectiva. E o tâmpenie să scrii despre filme

 De la Cannes - 1. Nisip în șosete, cele mai bune alune din lume, ai venit să te uiți la filme nu la fete - aici. / 2. Tout est foutu, dar nu chiar tout, nici chiar foutu. Cum se pronunță Mungiu? - aici. / 3. Am dat pe mail profei de atrocități o cronică de aici, nu proiectul. A zis că citește și asta. Abinash Shah? Cine e nepalezul? - aici. / 4. Gelateria poveștilor vintage, când înghețata întâlnește clătita, o zi din aproape două zile, cât aproape două zile - aici. / 5. Sper că îl Palme d'Or pe Mungiu, la cât s-a mungit pentru R.M.N. Un film ca pâinea caldă - aici. / 6. Viața mea e un musical în care cântă Trupa Trupa și pe care se pișă Scorsese, dar deschid gura mare și rămân Don Juan până la ultimul vals - aici. / 7. Meta-Metronomul tautologic și one-shots pe filmul unei singure stări - aici. / 8. Potemkiniștii stă în picioare ca scurtmetraj, dar îndoaie lumea de râs, are versatilitate destulă cât să fie orice de la campanie de promovare la reclamă, de la banc vechi la premiant în competiție - aici. / 9. M-am întâlnit cu Yvette și Mathilde la Mec, nu-mi amintesc să fi scris că-s și cele mai bune prietene, dar țin minte că erau o combinație din multe muze - aici.

Se termină și Cannes 2022 și, odată cu el, se termină și cheful meu de a mai vedea filme pentru următoarele două luni. Se strâng tarabele, mai dispare ușor ușor de-a lungul zilei câte-o bucată din lanțul interminabil de garduri labirintice, orașul se mai golește puțin și pare că respiră. E o atmosferă ciudată, de parcă marea doar s-ar retrage, lungindu-și plajele în ciuda celor care fac pași de acum departe de plaje, în direcții diferite. În ultima seară de stat, while I still Cannes hang out, mă întâlnesc cu doi români, Teodora și Nicu, pe care-i aud întâmplător vorbind românește lângă mine și mă întorc instant, ca și când aș fi simțit mirosul de gogoși de la școală, aduse în pauza mare și care se topeau în câteva minute, pentru că cineva le lua pe toate, pentru prieteni. Nu auzi româna prea des în Cannes, n-o auzi prea des nici în Olanda, adică trebuie să fii puțin vigilent, da, să vânezi asta, la un moment dat. Dar e minunat că, în contextul ăla, ca în orice context internațional - mai mult sau mai puțin - se nasc și niște prietenii mișto. Teo și Nicu au venit cu programul de 3 days in Cannes, cinephiles, mai stau până duminică, ceea ce înseamnă că ei chiar prind ultima zi de festival aici. Mergem împreună la Ciné de la plage, să vedem Fanfan la Tulipe, regia Christian-Jaque, filmul din '52, dar restaurat, în care Gérard Philipe (despre care tocmai văzusem un documentar în una din zilele precedente) devine un fel Don Juan simpatic și comic, în povestea lui de dragoste-surpriză lângă o altă actriță minunată, Gina Lollobrigida. Umorul francez al filmului alb-negru stârnește preponderent râsul generației care a crescut cu Fanfan la Tulipe, arhetipul eroului copilăriei franceze a anilor '50. Filmul e unul meta-explicativ, fiecare cuvânt are o intonație teatrală și un cod specific de gesturi care pot părea exagerate, dar devin privibile atunci când toată lumea le face. Plecăciuni, piruete, gesturi hiperbolizante cu mâinile, bătăi anapoda cu săbiile, toate într-o cheie parodico-asumată, lucrurile astea devin acel je ne sais quoi al filmului Fanfan la Tulipe. O poveste de dragoste despre un destin prezis în glumă, care aproape ajunge să se împlinească, dar și cu suficiente răsturnări de situație. Împrumutând puțin din estetica filmului Children of Paradise, regia Marcel Carné, asta la nivelul costumelor / esteticii spațiilor, poate și pe fondul războiului din '43-'45, Fanfan la Tulipe suprascrie unui gen de cvasi-dramă o dimensiune comică incredibilă, de un umor încă valabil, care ajunge să monopolizeze genul filmului. Carné scoate filmul său în '47, cu vădite influențe ale războiului care avea loc chiar în plinul filmărilor sale. La câțiva ani distanță, Christian-Jaque își permite o perspectivă comică a evenimentelor, o nouă nuanță, iar alegerea lui Gérard Philipe pentru rolul lui Fanfan îi pecetluiește acestuia un loc nemuritor în sufletul oamenilor de peste tot din lume, nu doar în sufletele copiilor Franței post-belice.

"You will now become a part of the family. You will be my brother. And I will be your dad." e exemplul perfect al absurdului umorului francez vechi, iar conjugat cu acea hiperbolizare vizuală a oricărei interacțiuni și cu prezența lui Gérard, devine rețeta ideală a unui film de comedie care încă face istorie, acum și restaurat. Genul acesta de absurd e unul, totuși, concret, explicabil. Totul devine plauzibil în contextul în care există un cod respectat de toată lumea din film. Există o omogenitate, un echilibru, tot așa cum și despre Un chien andalou, regia Dali și Buñuel, de exemplu, se poate spune că are omogenitate și echilibru, dar acolo absurdul nu e unul umoristic, nu vine din fapte coerente și care urmează o structură de tip narativ, ci e un experiment de imagine, făcut ca răspuns la opresiunile burgheziei vremii, dorit să fie un nonsens care se trage dintr-un simplu vis avut de Buñuel.

Am făcut tranziția către câinele andaluz și pentru că ultimele zile de Cannes au avut elemente recurente din visul lui Buñuel, în special cadrul cu o mână și niște furnici pe pernă. M-am simțit alb-negru odată cu starea ultimelor zile, mai voiam, dar oboseala îmi distorsiona realul, iar filmele deveneau un tabiet cu care am rămas, deși am ajuns să îl resping vehement, cel puțin la nivelul orelor de trezit. Ajuns înapoi pe tărâm olandez, am descoperit că somnul meu s-a mulat pe tiparul de reprize de câte două ore pe plajă, ca răgaz între două filme. Mă trezeam în mijlocul nopții, panicat că poate ratez ceva ce am de văzut, dar acum ar fi doar episoadele noi din Regele Shaman, care mă așteaptă oricând pe Netflix, deci ar trebui să mă pot odihni fără repercusiuni. Ar trebui...

Un certain regard e una dintre secțiunile competiției în care și România a avut un feature-film premiat la categoria best director, Metronom, regia Alexandru Belc. Am scris despre el o cronică, m-am bucurat că am avut ocazia să-l văd, mi-aș dori să am ocazia să vorbesc și cu Alex în contextul premiului obținut, chiar ar fi o experiență minunată. Mi-a plăcut filmul, nu tot, și nu indiscutabil, dar m-am uitat la el cu mândria de român, pentru că a stat bine în picioare în competiție la secțiunea asta. Și, așa cum zice și numele, Metronom a luat premiul pentru cel mai bun regizor, nu pentru cel mai bun montaj, ceea ce e fair and square, nimic de obiectat. Chiar dacă aș fi avut câteva preferințe de ordin personal în ceea ce privește ce s-a văzut / s-ar fi putut vedea mai mult în materie de cadre alese, premiul către Belc, premiul către filmul Metronom e, la finalul zilei, unul meritat pe deplin. Și o mândrie pentru România.

Premiul Un certain regard a mers către Les Pires, regia Lise Akoka și Romane Gueret, Premiul Juriului către Joyland, regia Saim Sadiq, Cel mai bun regizor către sus-numitul, Premiul pentru actorie către Vicky Crieps în Corsage și Adam Besa în Harka, iar Cel mai bun scenariu a mers către Mediterranean fever, regia Maha Haj. Nu în ultimul rând, Coup de Coeur prize a mers la Rodeo, regia Lola Quivoron.

Cum bine se poate observa, Un certain regard premiază filmele, actorii, dar și regizorii, câteodată cu niște premii pe care ar fi nevoie să le explice, întrucât nu le înțelegi natural. În afară de cele de cea mai bună performanță actoricească, singurul acordat individual e cel pentru regizor. Cumva, Un Certain Regard reușește o eschivă interesantă, o portiță în a nu premia ad litteram filmul Metronom, totodată premiindu-l.

California Dreamin' (nesfârșit), regia Cristian Nemescu a luat premiul pentru cel mai bun film al secțiunii Un certain regard la ediția 60 a festivalului (2007). La fel Moartea domnului Lăzărescu, regia Cristi Puiu a luat același premiu pentru cel mai bun film în aceeași secțiune în 2005. Pe vremea aceea erau mai puține premii în această secțiune.

Istoric vorbind, au mai luat premii in secțiunea Un certain regard Dorotheea Petre (Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii - 2006, interpretare feminină), Corneliu Porumboiu de două ori (Polițist, adjectiv, 2009, premiul Juriului și Comoara, 2015, Premiul Un certain talent) și Teodora Mihai (La Civil, 2021, Premiul pentru curaj). Ultimele 2 premii au fost o singură dată acordate - există o oarecare libertate a juriului de a "inventa" premii noi când acest lucru se impune.

Tocmai din acest motiv competiția Un certain regard nu mi se pare a fi atât de certain, cum nici chiar atât de regard, mai ales că vine la fiecare ediție - pe lângă niște premii deja consacrate - cu un penaj nou de premii menite nu să premieze, ci să recunoască efortul. Personal cred că nu mi-ar pica neapărat bine - după ce ar trece toată febra festivalului - să stau întins pe spate în pat cu "Premiul pentru curaj" atârnat de grinda de deasupra patului. Curaj să ce? (să filmeze în Mexic au zis unii) Ce înseamnă premiile astea? Ce înseamnă premiul Coup de Coeur de anul acesta, de exemplu? Mie "premiul pentru curaj" îmi sună a vestitul "mai încearcă" venit în materie de loz în plic, adică recunoaște munca, da, fără îndoială, dar la urma urmei suntem români, iar la noi cultura "coroniței" e una incisivă și extrem de năbădăioasă. Noi nu știm să apreciem după reperele străinilor, nu știm nici să ne apreciem după reperele străinilor. Tocmai de aici pleacă și nu tocmai deplina înțelegere a premiilor. Best Director pentru Belc e un premiu cu un nume consacrat, înseamnă ceva traductibil, explicabil, dar nu cumva e doar o fentă a organizării festivalului? Un premiu care să contribuie la notorietatea de regizor, care ajută, în mod clar, la cât mai multe - să sperăm - viitoare apariții pe ecranele de proiecție din micul orășel francez incendiar și din întreaga lume. Dar nu e puțin ciudat că nu se premiază filmul cu nimic, ci regizorul? Întreb pentru că, în cazul de față, premiul mare al secțiunii a mers la Les Pires, dar Akoka și Gueret nu sunt - cel puțin nu nominal - considerați a fi "cei mai buni regizori". Și iată contradicția care ne și explică tot mai multe. Nu trebuie să fii cel mai tare regizor ca să ai cel mai bun film, dar nu trebuie să fii nici cel mai bun film ca să ai cel mai tare regizor (bine, avem și în România nenumărate cazuri similare, la UNITER, și uneori la Gopo). Mă face să mă întreb dacă nu cumva întreaga secțiune Un certain regard e mai mult cu privire (certă) la încurajările unor nume care promit în această industrie. Dar, până una alta, ne bucurăm și de filme, ne bucurăm și de oamenii care ne reprezintă țărișoara frumos peste hotare și îi fac numele auzit, e un câștig enorm pentru toată lumea.

Faptul că Mungiu nu e un nume vehiculat la premiere are și părți bune, cele pe care le pot observa eu, desigur. Filmul R.M.N., despre care am scris că e meritoriu, eligibil să primească un Palme d'Or, și încă susțin treaba asta, nu primește un Palme d'Or. Ei, și? A oprit asta vreodată pe cineva din a face filme? Înseamnă asta că filmul e slab, sau că nu e la fel de bun ca...? Fonfleuri. Trăim într-o cultură a comparațiilor nenecesare și uităm de baza filmelor pe care le privim. Fiecare ne deschide mintea către ceva, o viziune, o abordare, o temă de interes. Fiecare film e unic. Și premiază tot oameni, nu e ca și cum avem o cuantificare a filmului perfect, că de-aia avem atâtea genuri și specii. Dar pentru că așa e politica de festival, câteva ajung mai sus decât altele, iar în lumea asta e foarte bine câteodată să fii și "proscris". Cristian Mungiu a transmis, scopul lui a fost atins, R.M.N. s-a văzut în premieră mondială acolo unde se vede doar la creme de la creme. Și a venit ca un film manifest, dar suav, mai degrabă revelator decât belicos, executat demn de Mungiu, mungit până la ultimul cadru.

Filmele nu se fac pentru Palme d'Or. Palme d'Or se face pentru filme, că dacă ar fi să fim cinstiți, fiecărui film din competiție i-ar trebui un premiu și o secțiune separate, unice, customizate. Da, poate câțiva o să bubuie clickbaitul de Palme d'Or, dar asta e în cultura mainstream. Eu știu că generația mea are și latura asta de a căuta materiale cât mai "underground", pentru a nu fi ca restul. Iar filmul lui Mungiu nu e ca restul. În continuare, pentru mine, rămâne eligibil la awardul pomenit, dar nu de asta se fac filmele. Scopul e altul, nu e acolo. Scopul e să ai ceva de transmis.

Am vorbit în cronicile anterioare și despre Le Otto Montagne, regia Charlotte Vandermeersch și Felix van Groeningen, cei doi belgieni. Mă gândeam la el ca la un pretendent Best Camera, dar uite că a primit Prix du Jury, probabil pentru mash-up-ul de tehnică și povestea din spate. E un sentiment plăcut și să vezi ceva pentru are intuiția ta e în asentiment cu decizia juriului Cannes, mai ales că în mine trăiește și partea asta de film critique amator și chiar mi-ar plăcea ca - în viitor - după ce văd cvasi-tot ce ar fi de văzut cât să pot să ițesc nițel capul în lume, să am un cuvânt de spus în anumite selecții. Momentan nu am decât o intuiție încă în curs de calibrare și o pasiune de a vedea teatru și film și da, pot să o zic în finalul retrospectivei... Aveam vorba asta și la Animest în ultimii doi ani, că despre "animații nu se poate scrie nimic", iar acum adaug că "e o tâmpenie să scrii despre filme, nu se pupă cu însuși natura filmului, că despre el e vorba" (nu vreau să ofensez pe nimeni aici, zic strict de mine, pentru mine așa se simte, dar în continuare ador să-i citesc pe Brezeanu, Morozov, Dima, Gorzo, Mager și lista poate să se deșire până mâine dimineață, dar eu despre mine simt că oricât de tare aș ști ce fac, nu știu ce fac).

M-am bucurat că am avut ocazia unui exercițiu susținut de faux-critică de film la a 75-a ediție de Cannes, mi-a deschis apetitul. Bine, săptămânile astea sunt ca o sângerare abundentă pe care o acopăr cu pansamente de pauză, dar de îndată ce ochii mei vor mai întâlni gama "film/teatru", mâna mea se va încleșta fatidic și ludic, în încercări stângace de a face un mimesis într-un stil pentru care încă sunt în căutare.